N-aș fi pariat niciodată că lumea stă într-un cuvânt. Că întreaga planetă va exersa suferința fără să fie în stare să prevadă finișul.
Ieri a fost un virus, astăzi un război. Ambele produc isterie, consternare, durere. Și ambele se dovedesc a fi năucitoare pentru omul obișnuit, pentru că din toate planurile și rezolvările a lipsit un element, un cuvânt. Unul.
N-am știu cum și când se termină pandemia și doi ani am orbecăit, iar acum nu știm nici când, nici unde se oprește Rusia din cauza unui singur cuvânt, căzut parcă din servieta unui funcționar de Bruxelles.
Predictibilitate! Vai, cât îl urăsc pe cuvântul ăsta. Cum sună el atât de corporatist, de fancy și de prețios și cât de mult e în antiteză el cu tot ce știm noi a fi neaoș, românesc! Predictibilitate să îi spui lui…
Niciodata nu m-aș putea atașa de cuvântul ăsta. Din cauza lui, din cauza lipsei lui din peisaj ne fuge azi pământul de sub picioare. Mereu ni s-a părut că e un moft al investitorilor, un deliciu al prezentatorilor de știri, care-l invocă pentru a se pretinde intelectuali. De câte ori îl rostești o ghicitoare intră în șomaj și greva foamei, nu?
Predictibilitate?! Noi am crezut că ne trebuie bani, păpică, manele, monden, divorțuri, show, DNA, corupți. Cine dracu și-ar expune limba la fractură pentru ceva ce n-are acoperire în realitatea românească și, uite, nici în aia mondială.
Azi omenirea ar săpa puțuri, ar reinventa agricultura pentru a culege ceva predictibilitate… Nu știm ce are de gând să facă Putin, se aude la știri și nevoia asta pare a fi mai mare decât aia de a bea apă. De la asta se va nărui lumea? Că nu știm cât de capricios e un lider mondial? Că nu-i știm intențiile? Că e imprevizibil?
Nici măcar moartea – inamicul nostru tradițional – nu-și permite luxul de a fi chiar cu toată lumea atât de surprizătoare. La unii le dă semne, la alții vine la final de petrecere…
Lipsa de predictibilitate e neajunsul omului modern. Vrem să știm, să controlăm, să putem, să fim în stare. Și rapid. Ca pe net. Că altfel se duce la vale lumea și cu ea mințile noastre.
Degeaba aia pace și portofel dacă pe stradă, sau mai rău, la tine-n casă, te iau angoasele alea sinistre, gândurile negre legate de nesiguranța ta și a familiei. E nevoie ca lumea să găsească un antidot, o pastilă și pentru asta. Să ne apară, să ne crească și să ne fălim și noi cu ea. Dar paradoxul predictibilității e tocmai ăsta. La oameni apare rar și ține puțin.
Leave a Comment