„Pe capetele noastre trece un tramvai” – așa începea un cântec asociat jocurilor din copilărie.
Și cântecul venea la pachet cu o notă de hazard pentru că scopul lui era să aleagă, aleatoriu, la ce stație – persoană implicată în joc – să se oprească…
Azi, chiar dacă a zburat copilăria – și a mea, dar și a democrației autohtone – se pare că am rămas cu toții blocați în acest joc stupid al hazardului. Nu știm nici ce și nici când ne va alege pentru a ne zdruncina. Pentru că tramvaiul nu doar că o să se oprească, dar o să ne și aducă o dramă… Există mai mult decât o premoniție a catastrofelor. Trăim pur și simplu știind că dezastrul o să se întâmple. Că urmează. Și că unul sau mai mulți dintre noi vom fi în categoria „norocoșilor” loviți de efectele acestui dezastru. Iar viața devine astfel un lung șir de zile în care aștepți, anticipezi și încerci să eviți necazul.
Evident, există și o scăpare aproape certă, iar ea este chiar tramvaiul. Cine e sus, pe deasupra capetelor noastre, e ferit mai mereu de jocul accidentelor si-al tragediilor. Aleșii! Ei mereu scapă.
Și d-asta e fascinant că de 30 de ani ne luptăm să desemnăm diverse nume, să ne alegem cu grijă pe cine urcăm în tramvaiul privilegiaților și niciodată nu reușim să instalăm la butoane pe cineva apt să oprească instalația.
Pe capetele noastre, pe taxele noastre, pe stresul de la job și implicit pe dreptul nostru de a fi fericiți și feriți de pericole trece acest tramvai. Acest monstru pe roți care este statul român. Și, indiferent de căte victime produce, el nu se oprește, nu se abate de la traseu, nu iși schimbă felul de a funcționa… Nu poate, nu vrea!
Se schimbă, se pare, doar numele celor care urcă în el. Undeva pe la 500-1000 de locuri. Pe scaune importante. Nicolae, Ion, Adrian, Klaus, Gabriela, Nicușor, Sorina, Ludovic, Traian, Vlad, Florin, Victor, Dan, Dacian… În fine, multe nume, o singură întâmplare.
Pe capetele noastre trece un tramvai…
Leave a Comment