Întâmplarea face că am început să călătoresc afară destul de târziu. Măgar bătrân, cum se zice popular, și n-am prins comparațiile dintre o țară comunistă și raiul acela occidental. Apoi, un alt „mare ghinion” e că între primele escapade se află și un sejur în Elveția, fază de la care eu am moștenit un sindrom de tip Al Bundy, adică am ajuns să povestesc diverse de pe-acolo fix cum o făcea personajul acesta cu punctele marcate la fotbal american în perioada liceului.
O fază, hazlie aș zice, s-a consumat într-o piață din București. Aflat încă sub imperiul emoțiilor și clar dominat de evervescența experienței din Țara Cantoanelor mă revolt la o tarabă. Cum adică n-aveți să-mi dați rest? Uite, în Elveția (bang, mă duc direct pe aroganță) ăia aveau mereu să-mi dea rest. Iar la replica asta, un individ aflat și el la coadă răbufnește: – Și de ce n-ai rămas, bă, acolo?
Marcat de întâmplarea descrisă mai sus, îmi vine greu să mai aplaud public alte modele sau impresii de pe alte meleaguri. Aș face-o totuși acum cu Grecia pentru că, simt eu, între cele două țări (România și Grecia) nu sunt diferențe colosale de mentalitate. Acolo, în Grecia, m-a frapat, fix în vara asta dominată de temerile noastre legate de pandemie, felul indivizilor de a îmbrățișa regulile. Am văzut bătrâni care stăteau de vorbă păstrând o distanță de 1-2 m între ei, copiii localnicilor purtând măști în timp ce se plimbau cu bicicletele și adulți cu măștile pe figură în fiecare spațiu inchis, la fiecare interacțiune din zonele comerciale.
Sigur că nu am de unde să știu dacă se întâmpla asta în toată Grecia. Sigur că nu pot băga mâna-n foc pentru a susține că la noi peste tot e o miștocăreală eternă la adresa măsurilor de igenă și de distanțare socială. Dar mi-a plăcut ce-am văzut și ce-am experimentat atunci și-acolo, într-un mic orășel de pe brațul Athos. Mi se transmitea clar mesajul că e ok, deși e aiurea că trecem cu toții prin povestea asta cu pandemia. Și că, dacă avem cu toții puțină grijă, o să fie bine. Și fix de la povestea asta, că lumea e dispusă să facă un mic efort pentru a respecta niște reguli a plecat și starea mea de confort și de încredere de care aveam nevoie pentru o vacanță cât de cât liniștită.
Iar starea asta de confort, nici în ruptul capului, semenii noștri nu au chef s-o întrețină. Mai ales că e despre alții, nu despre ce au ei nevoie. Și le-aș face observație și le-aș vorbi cu răbdare și tact despre puținul efort pe care trebuie cu toții să-l facem, pentru ca cei din jurul nostru să se simtă în siguranță. Dar sunt sigur că de undeva, din mulțime, cineva mi-ar atrage atenția: Și de ce n-ai rămas, bă, acolo, dacă te simțeai în siguranță?
Leave a Comment