Nu suntem noi și natura. Nici vorbă de două lucruri distincte. Suntem rezultatul aceluiaș miracol numit viață. Dacă facem rău naturii, cred că măcar atâta lucru știm, ne facem rău nouă. Știm, nu? Atunci de ce refuzăm să înțelegem?
După mai bine de două luni de izolare urbană am zis să dau check-in pe munte. În munții Bucegi pe care îi cunosc, dar pe care nu-i mai recunosc.
O vulpe, o mulțime de arbori răpuși, dar și gunoaie. Într-un peisaj de vis, gunoaiele noastre încă își fac loc. E drept, sunt mai puține că și noi am mai rărit-o cu ieșitul, dat sunt. Și deranjează. Ce minte și ce suflet au cei ce le lasă nu pot să cuprind!
Cum nu pot înca nici acum să înțeleg cum de ne răpunem pădurile. E pe față, e fix pe retina oricărui trecător… E TRIST! Sunt sute poate chiar mii de arbori puși la pământ. Sunt locuri care par amputate și pe care ochiul sufletului și-al minții chiar nu le poate trece cu vederea. Durerea se transformă în revoltă, dar indignarea e una sterilă. Pare că ne-am resemnat. Pierdem natură și nu câștigăm la schimb absolut nimic.
Am mai văzut pe munte o vulpe. Cea mai obosită și confuză vietate din acel moment, din acel loc. Părea total nedumerită că am ieșit din izolare și debusolată că ne vom relua obiceiul de a-i strica liniștea și casa.
Cam asta e cu muntele. Liniștea e acolo. Mirosul brazilor e acolo. Noi lipseam. Acum depinde ce năravuri vom readuce cu noi la revenire.
Leave a Comment