De curând, Gabriela Firea a avut o ieșire televizată plină de venin. Primarul Bucureștiului era cuprins de furie și puteai citi asta chiar și fără sonor, urmărindu-i doar chipul și buzele…
Acum să facem doi pași în lateral și alți doi înspre trecutul recent. Se construise un metru de autostradă în Moldova. Era o ironie și un strigăt de ajutor al unor oameni uitați, părăsiți de partid. Ce „tupeu”! Făceau bășcălie de forța roșie care dădea salarii și ne apăra de occident. Iar partidul s-a activat repede mișcând ceva utilaje pe centura Bacăului. În fond, un fâs. Un fâs venit dinspre trandafiri nu din sentimentul datoriei, ci din iritare.
Partidul nu i-a iubit niciodată pe cei vocali. Ăștia sunt plătiți, nu au nume românești și ne fac de râs la străini, care și ei au corupții lor. Partidul nu te vrea pretențios. Îți dă el cât vrea și cât crede că meriți. Pentru partid ajungi imediat dușman în clipa în care ceri șosele, școli, spitale. Sfidarea și mai mare e să ajungi să le faci! Ce dracului faci, bă aici?! Le arăți altora că se poate sau că s-ar fi putut?
Din 2016 și până astăzi partidul n-a ezitat să vorbească, spre exemplu, de spitalele regionale. Doar că ele au refuzat să se întâmple. Se ridică în schimb un spital susținut de oameni din afara partidului. Se ridică! Adică se face! Ce credeți că simte partidul? Ce credeți că simt oamenii partidului?
Iar noi… noi ce facem? Donăm? În loc să stăm cu mâna întinsă și să așteptăm mila lor, noi începem să ne ridicăm singuri spitale? Facem de capul nostru 1 m de autostradă? Atunci e război! Partidul nu mai ne suportă și trece la atac! Este momentul în care tradafirii iși schimbă mirosul și iși dezvelesc spinii, ca un mecanism natural de apărare…
Pe gălăgia asta, cu oameni cu pretenții, cu alegători care vor să se facă asta sau cealaltă, partidul nu mai poate lucra cum își imagina el. Culoarea petalelor îi trădează neliniștea. Partidul devine roșu-aprins! Exclusiv de la furie…
Leave a Comment