Șoc și groază! Sunt dintre cei care cred că foarte discutatul Manual de Sport ar putea fi util. Nu neapărat elevilor, cât mai ales cadrelor didactice. Am avut revelația asta mai ales după ce mi-am amintit cu se proceda la materia Sport pe vremea când eram eu la școală.
Prin clasele primare, la sport, făceam diverse jocuri. Impresia mea de-acum e că ieșeam la aer și nu făceam neapărat făceam sport. Vorbim, atenție, de ce se petrecea la școală, pe durata timpului în care în orar aveam Educație fizică. Poftim, EDUCAȚIE! Ceva mai târziu, noi băieții am fost lăsați să jucăm fotbal. Nu ne organiza nimeni, nu arbitra nimeni, nu era nimic supervizat. Din când în când se făcea și ceva tumbe într-o sală de clase, ceva mai mare, transformată în sală de sport. Adesea însă, la sport, recuperam! Recuperam la matematică sau la română. Asta dacă pur și simplu nu stâteam cuminți în bănci pentru că „azi nu se face sport”. Și la liceu a fost aceeași lipsă de consistență. Fetele iși cam făceau rost de scutiri, iar noi băieții jucam fotbal. Bine, nu chiar fotbal. Miuța. Băteam mingea, deci. Cine avea chef de sport se ducea pe persoană fizică pe la diverse cluburi.
Nu știu cum se mai practică sportul astăzi, la școală. Nu știu cum și cât e de luat în serios. Nu știu cum se predă sau, și mai corect, cum se îndrumă azi elevii, atunci când fac sport. Pe vremea mea era însă partea cea mai haotică la ceea ce se chema, ore. Dacă aveai sport era ca și cum nu aveai nimic important…
Dar sportul e important, nu? Adica, zic și eu, ar fi logic să ne pese de activitatea aia care ar putea ajuta dezvoltarea armonioasă odraslelor. Păi și cum se procedează? Cum ar trebui să se facă, să se dreagă? Ca la manual, nu? Deci, intenția de a avea manual la sport nu e neapărat rea.
N-am expertiza necesară pentru a evalua calitatea manualului. D-aia poate am fost și eu cu valul care a făcut glume și glumițe despre trântă, târâre, picioare, brațe .etc.
Sunt, se pare, suficiente secvențe comice acolo. Știți ce nu e de râs? Capitoul despre igenă. Ba aș zice că e mega super ultra important. Ne deranjează că se inmoaie plasticul de la mirosul de transpirație din autobuz, dar n-am face o discuție sinceră și necesară, despre nevoia de a ne spăla, mai ales când ieșim în lume. Din ce-am mai frunzărit eu pe-acolo, se discută și despre echipament. E de râs? Activitățile sportive implică echipament. De multe ori el asigură protecție. Nu mergem deci la ora de sport în hainele de-acasă și nici n-ar trebui să ne doară în bașcheți de recomandările specifice fiecărui sport.
Știți ce se mai poate învăța la ora de sport, plecând chiar și de la un biet și hulit manual? Conduita. Conduita în timpul unei întreceri sportive, la un eveniment sportiv. Cum te porți după ce pierzi sau câștigi și cum ai o atitudine sportivă atunci când asiști la un spectacol.
Manualul de sport e poate cel mai bun pretext pentru dirigenție. Și poate cel mai necesar ghid pentru niște oameni care n-ar trebui doar să supravegheze, ci să și îndrume copiii atunci când ies pe teren. Manualul ăsta de care se râde acum, dacă este scos pentru a fi șpaga cuiva se înscrie într-o serie de întâmplări triste petrecute în curtea debusolate-i școli românești. Dar dacă există minim 3 motive pentru care cartea nu e chiar maculatură n-ar fi rău să ne-agățăm de ele. De ce? Pentru că sportul oferă satisfacții mai mari atunci când e făcut ca la manual. D-aia!
Leave a Comment