Nu suntem o țară de hoți! Dar încercăm să-i prindem.
Într-o țară normală (ȘI CU FRICĂ DE DUMNEZEU, ha ha ha!), o instituție precum DNA-ul n-ar prea avea rost. Nu? Doar că noi știm. Știe toată lumea! Îi bănuim de când îi alegem. De fapt, de când se consumă votul nu urmează altceva decât așteptare. Să fie prinși. Avem deci un parchet specializat în corupția aia de sus, care într-un viitor nu prea îndepărtat, se întâmplă. Ăsta e DNA-ul, nu? De ce oare avem un parchet specializat? Pentru că, cel mai probabil, ne-am asumat din start că o să se fure și-am stabilit c-o să încercăm să-i prindem.
Ca atunci când plantezi pepeni. Poți să-i lași așa, aiurea pe câmp. Dar e bine să-i păzești. Nu vi se pare ridicol că ne păzim de ani buni țara de cei pe care îi punem, de fapt, să o conducă?
Nu știu cum să formulez ca s-o spun și mai clar. Lipsa jafului pare că n-a fost niciodată o variantă posibilă pentru această țară. Cineva deci a anticipat și ne-a dat, fix ca-n bancuri, două vești: cea bună e că vom trăi în democrație, iar cea nasoală rău e că trebuie să ne păzim fix de cei pe care îi alegem. De ce să ne păzim? Să nu ne fure!
Nu suntem o țară de hoți. Nu suntem. Doar că suntem furați de ei. De ani buni. Încercați să vă imaginați țara asta precum câmpul de pepeni de care vă ziceam mai devreme. Fără această colibă, poate imperfectă, numită DNA, hoții ne-ar fi prădat tot. Și nu vorbim de hoți d-ăștia de rînd. Nu. Ci de unii aleși. De noi.
Sunt deci 30 de ani de când ne păzim! Și nu-i rușine mai mare decât aceea că, periodic, trebuie să-i alegem pe cei de care trebuie să ne apărăm.
Leave a Comment