Mă gândeam zilele astea…Câtă tristețe și câtă dezamăgire! Nimeni nu și-a luat țara înapoi! Nici măcar un pic, nici măcar un minut. A fost o himeră. Nu pun la îndoială și nici nu subevaluez magnitudinea tresăririlor civice recent consumate. Dar țara aia visată și promisă, aia a lucrului bine făcut, e departe. Cel puțin de a mea generație. Cel puțin de a mea înțelegere.
Care e bilanțul? Prietenii și cunoscuții din Colectiv ne sunt morți, spitalele sunt încă murdare, educația are probleme, oamenii sunt cu reperele la pământ. Și peste toate astea se așează zeci de aranjamente și combinații cu securiști vechi și noi, cu penali, cu fugari, generali, colonei, cu inși siniștrii care nu vor să părăsească scena, obligandu-ne să trăim în prezent toate faptele destate și detestabile ale trecutului.
Trăim într-o țară captivă, trăim pentru ziua de mâine și pentru a acumula ură și frustrare. De exemplu, săracii ne sunt mai degrabă antipatici. Pentru că sunt asistați și, susțin formatorii de opinie, nu vor să muncească. De fapt, cine și unde sunt cei care vor să muncească?
Uite că putem striga! Uite că putem face asta! Sau orice altceva. Putem alege să stăm acasă să privim la televizor până seara târziu. Uite că avem libertate! Bun! Dar știm cu toții că nu e suficient. E frustrant! E fucking 2017 și noi n-am încheiat conturile cu ce-a fost și mai ales cine a fost la revoluție. Dacă suntem prinși în corpul unui bolnav care nu se face niciodată bine? Dacă ne-am amanetat destinul unui loc greșit?
Când o să mai fie timp să învățam respectul? Pentru vot, pentru oamenii de lângă noi, pentru lucrurile pe care n-ar trebui să le luăm pentru că nu sunt ale noastre. Cine predă unei țări rușinea, când poporul pune în fruntea-i nerușinați? Când și cum să avansăm, dacă noi revenim obsesiv la obiceiuri nenorocite din trecut?
Ca să existe speranță trebuie să ai încredere în oameni, iar oamenii sunt din ce în ce mai grăbiți, mai superficiali, mai izolați în bule și mai naivi. Se lasă păcăliți de doza de cool dată de ieșirea la protest și aruncă la coș oportunitatea unui vot. Poate că d-aia nu se întâmplă nimic. Pentru că nu știm să facem nimic. Nu știm, nu putem, nu vrem. Pe rând și toate împreună.
Haosul e și-n noi. Asta mi-e din ce în ce mai clar. Dar cei ce gândesc limpede nu se pot adapta aici.
Reiau, în final, o idee mai veche. În mod paradoxal aici, în partea asta de lume, cu toți penalii și securiștii la un loc, e incredibil de liniște. Avem o țară frecventabilă, deloc expusă riscurilor apărute mai nou în occident. Nu e nici război, ar zice bunica! E doar mâhnirea asta din noi.
Leave a Comment