Clar, n-avem reflexul de a pune mâna pe coasă. Și-ar fi fost nevoie! Indulgența asta, delăsarea, nesimțirea, complicitatea…ne omoară. Uneori, la propriu.
E mai greu, dar necesar, să-ți cristalizezi o părere după ce trece iureșul. La câteva ceasuri bune distanță de rușinea meciului cu Albania, vezi povestea cu fotbalul altfel. Întâmplarea e și ea pe-o listă lungă de frământări și neîmpliniri care ne jenează, dar nu ne schimbă. Bagi mâna-n fund, scoți chiloții, dar nici mort nu încerci altă pereche. Un sfert de veac petrecut așa, cu mâna-n cur. Și din poziția asta, din când în când, vrem lucruri. Știi că le poți avea dacă faci minimum de efort, dar efortul te consumă. Somn bizar! Ești conștient că ar merita să acționezi și totuși rămâi așa…prost. Inutil de puțin indignat, rușinos de apatic.
Imnul numai nu-ți fute trage o palmă! Bă, deșteaptă-te! Umblă, urlă, fă dracului ceva!
Ne mor cunoștințele în spital, candidează toți penalii, n-avem autostrăzi, încă avem vize pentru a circula în State sau Canada, nu suntem în Schengen iar în sport și cultură trișorii i-au fața valorilor. Iar noi ne scărpinăm blajini în fund. Toleranța noastră la eșec și mizerie e de manual și se suprapune perfect cu ce ziceam mai sus – nesimțire și complicitate.
Repet, n-avem exercițiul de a bate cu pumnul în masă și nu progresăm ca societate în primul rând pentru că nu suntem reactivi. Nu luptăm pentru victorii, pentru adevăratele mize. De ce nu suntem în stradă pentru tot ce n-avem? Pentru că… Pentru că ne este suficient să existăm. Săraci, murdari, proști, furați…
În rest, e clar: am vrut să ne calificăm, dar să nu învingem.
Leave a Comment