Frică și civilizație

Recent am stat de vorbă cu jurnalistul Adrian Georgescu și amândoi am ajuns rapid la concluzia că fenomenul fotbal e complet atunci când pachetul include și ingredientul numit bucurie. Nu e vorba doar de bucuria rezultatului, cât mai ales de energia jocului, a evenimentului. Citesc de zile bune despre atmosfera de la Euro2016 și se vorbește frecvent despre: preocupare, tensiune, îngrijorare, atenție, securitate, monitorizare…

Pe măsură ce se-apropie de terenul de joacă, frica rescrie scenariile și redesenează decorul. Aflăm dintr-un articol că tricolorii sunt păziți cu arma în mână. E ok ce se întâmplă, în actualul context. Siguranța e prioritatea 0. Rămâne să urmărim împreună dacă un astfel de detaliu, dacă un asemenea element, va acționa ca un factor care perturbă „fabrica” de bucurie.

Și completez observația de mai sus cu o povestioară din vreme de pace:

Am fost prezent la meciurile României de la Euro2008. Se întâmpla într-o perioadă în care duduia economia și românii n-au avut vreo jenă în a lua cu asalt Elveția.

Au fost foarte mulți suporteri în galben și entuziasmul lor a fost remarcat și de presa de-atunci. Era o senzație destul de bizară să vezi trecând prin satele de lângă Zurich mașini cu plăcuțe de înmatriculare de la noi din țară. Iar eu, deși eram jurnalist acreditat, m-am simțit și comportat mai degrabă ca suporter. Am umblat majoritatea timpului cu un steag tricolor înfipt într-un ghiozdan. Prin localități, ba chiar și prin orașele unde erau programate meciuri, țara gazdă nu prea vibra a „folbal” iar lumea mă privea, să zicem…, cu indulgență. Singurele momente în care făceam parte din firescul peisajului, îmbrăcat cu tricoul de joc și accesorizat cu steag, erau cele în care se apropia ora meciului. Invariabil în mijloacele de transport în comun ne adunam 5-10 români, 20-25 italieni sau francezi.

Secena asta austeră a fost însă valabilă doar până la meciul cu Olanda, de la Berna. Acolo era efervescență, iar olandezii erau mulți. Destul de mulți încât să ai un grup portocaliu în fiecare colț al orașului. Erau mulți, gălăgioși, dar nu obraznici. N-au vandalizat magazine, n-au agresat oameni…Au făcut însă altceva. Pentru că s-au simțit bine-primiți și protejați în Berna, au închiriat spații în ziarele locale pentru a întoarce un mulțumesc. Au mulțumit pentru că lucrurile au mers într-atât de bine încât ei nu s-au preocupat de altceva decât de bucuria participării la turneu.

Acolo, la turneul final, nu participă doar echipele. Bucuria e completă dacă pentru toată lumea sunt create condiții optime. Vă invit acum să aveți proiecția următorului mare eveniment din Franța, dar și a celui din 2020. Ce va respira și transpira Bucureștiul peste 4 ani? Frică și încordare sau civilizație și implicit bucurie?