Am pățit-o și eu. Li s-a întâmplat și altora. „Bă ce străzi au ăia!”. Generația mea împlinește un sfert de veac de frustrări legate de infrastructură. Sunt peste 20 de ani de când n-am reușit să mișcăm lucrurile și tot atâta amar de vreme de când străinătatea ne impresionează in primul rând cu asta: cum arată, frate, drumurile!
De ce credeți că e pasajul Basarab omniprezent prin promouri si spoturi publicitare? Pentru că suferim. Pentru că ne agățăm de o imagine mai aproape de cum proiectam noi România când ne scoteam primul buletin. Din nefericire, suntem la polul opus. Recent am văzut la știri cum asfaltul – culmea, recent refăcut – inghițea la propriu un TIR. Mi-am amintit că DN1 e o rușine, că o bucată din autostrada Sibiu-Orăștie se surpă, iar cea care leagă Bucureștiu de Ploiești e incompletă. Rețeaua CFR e la pământ, metroul bucureștean se extinde rostogolind întârzieri peste întârzieri, iar banii strânși dintr-o supraacciză pe carburant n-a ajuns la infrastructură.
Știu că există și alte rele pe lume. Dar tocmai de-aceeste rele am fi putut fi mai departe, dacă am fi avut pe unde…Și dacă astăzi un străin, sau mâine propriul copil, mi-ar bate obrazul și mi-ar spune că pute pământul sub noi n-aș putea să am o explicație logică. De ce n-avem străzi ca ăia?
Complexul rutier nu-ți va mutila decisiv psihicul, dar ți-l va măcina. Și-ți va altera încet dar sigur și dragostea de țară și stima de sine. Cum să iubești și să respecți hoția, lenea, lașitatea, eșecul?
Milioane de oameni și poate tot atât de multe locuri frumoase. Păcat de cum arată legăturile dintre toate acestea!
De fapt, orice ne-ar lega e plin de gropi!
(sursa foto: ziuanews.ro)
Leave a Comment