Textul acesta este despre fericirea de a fi părinte și mai ales despre pachetul complet care insoțește această ipostază. Pentru cei care se grăbesc, rândurile de mai jos au legătură și cu acel „las’ că o sa vezi și tu, când o sa ai copii…”
Fericirea. Admitem toți că aceasta e scopul firului epic al vieții? Clișeul ăl mai clișeu?! Filmul fiecăruia dintre noi e făcut din episoade cu încercări de a fi fericiți. Bucla cea mai bucla, cu prizonierii cei mai prizonieri!… Asta ne este fișa postului, cu asta defilăm! Majoritatea actiunilor noastre pot fi rezumate simplu: timp petrecut încercând să fim fericiți. Apoi, după ce ne atingem scopul, urmează bucata cealaltă de timp, pe care ne-o petrecem între alunecarea din cel mai frumos punct și un nou drum spre culmea fericirii.
***
Cum în ultima vreme am cam fost fericit, a trebuit sa-mi las și gândurile să hoinărească în preajma subiectului. Mă sâcâie, spre exemplu, sintagma asta „in culmea fericirii”. Adică momentul maxim al împlinirii noastre. În ceea ce mă privește am frecventat și am cunoscut niște fericire maximă, cum ziceam, de când sunt părinte. Așa că vă propun o relatare sau, mai bine zis, o analiză, a emoțiilor încercate acolo sus, in culmea fericirii:
Eu, fiind fericit, am simțit că nu vreau să existe linii curbe. Odată ce am ajuns să simt mulțumirea, am dorit instant ca drumul să fie lin și drept. Nicio denivelare, niciun deranj, nicio linie curbă sau frântă. Plictisitor de bine și imposibil de perfect.
Fericirea te predispune la această apăsare, de a vrea să-i controlezi durata, dând de buton până spre infinit. Dar asta nu se poate. Piscurile și momentele de fericire ies în evidență și vrei să le călărești la propriu și la figurat tocmai pentru că nu-s niciodată platouri netete și nesfârșite. Iar pentru astfel de vârfuri depui efort, te cațări ca un alpinist bine antrenat. Apropo, sunt convins că, pentru o fracțiune de secundă, și alpiniștii se gândesc la prelungirea momentului de glorie și la abandonarea coborârii. Dar, după ce înfig steagul, se întorc în tabăra de bază.
Revin. În ultima vreme au tot fost zile bune, zile în care am simțit că sunt fericit. De-adevăratelea! În culmea fericirii chiar. Și-o să vă pară că mă laud, în timp ce mă plâng. Și invers! Așa și este. Asta e de fapt drama: Fiind fericit am cunoscut și niște temeri noi. Temeri ce trimit fix la acele alunecări, care fac pe oricine să se simtă vulnerabil.
Tragând line după aceste rânduri, vă mărturisesc că fix asta nu am anticipat: un copil m-a putut face fericit, dar m-a făcut și conștient de faptul că în fața unui astfel de sentiment ești, ce paradox, neajutorat. Văd deci Fericirea ca o tipă și sexy, și deșteaptă și devreme acasă, pe urmele careia primarul Nichita de la Iași ar pune Poliția locală, tocmai pentru că e versatilă și perisabilă. 🙂
Pe mine responsabilitatea m-a făcut deci mai atent la geometria și geografia Fericirii. Arată bine, e tentantă. Iar ca sentiment, e ambivalentă: pe cât e de bună la a o gusta cu toată ființa, pe-atât este de generatoare de îngrijorări, temeri și întrebări. Ca să închei într-o notă veselă vă rog să rețineți că Fericirea e frumoasă, da’ nu prea, cum ar zice un personaj dintr-un clip viralizat pe YouTube.
***
Iată deci că într-o seara, când m-am apucat de-aceste rânduri, am stabilit că fericirea e, manelistic vorbind, numărul 1 si cea mai cea valoare a omului. A omului care este, logic. Și, recent, am realizat și care sunt laturile care converg către ea. O latură e cu încercări și cealaltă dedicată alunecărilor. Ambele esențiale procesului. Dacă rămâi blocat în a fi fericit – și vă recunoșteam mai sus că tentația e uriașă – îți pui în pericol celelalte ocazii și oportunități de urca pe un alt vârf. Cine rămâne pe Mont Blanc, nu urcă poate pe Everest. Cine sfârșește în oricare dintre aceste încercări e un erou al zilelor noastre.
Leave a Comment