Am un usor suras in coltul gurii. Ma asteapta un text pe care abia pot sa-l stapanesc. Mi s-a rostit in cap in zeci de versiuni. E un text care se cere afara din mine si pe care mai ca l-as tine nescris spre a nu ajunge prea siropos. Din acest moment insa am hotarat sa las textul sa ma invinga, sa-si cunoasca iesirea in lume si prin el un detaliu suficient de intim, incat sa-mi stranga putin inima: pentru mine, familia e centrul universului. Sa povestim un pic…
Intr-o zi ii ziceam sotiei ca una dintre cele mai puternice amintiri pe care le am de cand eram mic e legata de taiatul pepenilor luati de la piata. Sunt doua secvente inedite:
1. Imi aduc aminte ca pe-atunci, in vremea cand la ora 19 la tv erau desene animate, noi toti eram altfel, nu stiu exact daca mai inocenti, dar clar altfel. Si cum eram noi asa, altfel, si bucuriile erau altele. Taicamiu (ce ironie, imi dau seama ca-l scriu asa cum il am trecut in telefon, fara cratima) venea acasa vara, din cand in cand, cu pepeni d-aia mari, ovali. Noi ii ziceam acestui tip de pepene, pepenoaica si e bine din start sa credem cu totii ca niciunul nu era gresit. Pe scurt, si fara ocolisuri, pepenoiaca era ceva mai presus de ce e acum cool, pentru ca avea o forta teribila sa ne bucure. Intamplarea in sine era mai faina decat gustul, daca ma intelegeti. Mai ales pentru noi, cele doua odrasle din casa. Pepenoaica asta lasa pe masa niste felii lungi si, repet, de departe mai de poveste decat cele ale unui pepene clasic.
2. A doua secventa e legata strict de taiatul pepenoaicei. Gestul n-avea anvergura unui ritual strict, dar exista o regula: operatiunea era desavarsita mai mereu de taica-miu. Probabil ca la cazurile usoare si urgente se putea intampla sa existe si un alt „chirurg”, dar eu sotiei i-am povestit recent ca asa tine eu minte…cum ca el era desmnat responsabil cu feliile. Un fleac pentru unii, o amintire puternica pentru mine. Trebuie sa retineti un lucru: pepenoaiaca era treaba delicata, un soi de mistret al pepenilor, ce trebuia atacata cu cutit mare si maini ferme.
Treaba sta astazi asa: Pepenii au intrat de ani buni pe mana mea. La masa si casa mea, cum se zice. N-am inca aliura si statura (asa cum mi-o amintesc eu) celor care ma ocroteau cand eram acasa, dar ireversibil ma indrept catre cel care va umbla ferm cu cutitul cel mare si taios din casa. Sunt zile cand gandurile – aici n-am cum sa nu fiu siropos – imi fug catre ai mei si chiar daca suntem la o conversatie pe mobil distanta, n-alunecam niciodata pe calea in care le spun ca sunt recunoscator. Chiar si conversatiile light isi trag insa seva din recunoastinta asta. La iubire ni se pitesc vorbele, iar la suparare se rostogolesc de ne darama ca pe niste popice.
O felie din pepenele asta mare de azi e si despre mama. O conversatie cu ea la telefon despre ce ma doare e peste 1000 de consultatii la cele mai pretentioase clinici private din Bucurestiul asta. E mama! Si-o sa ramana, pe nedrept, nescrise alte 1000 de motive si amintiri…(daca vreunul dintre ei o sa citeasca ce-am scris eu aici o sa-i copleseasca emotiile si/sau curiozitatea de tip „ce te-a apucat?” 🙂 )
Textul asta se opreste astazi aici. E un pic despre mine, altfel decat incercand o gluma. Pana la urma de ce-am scris randurile astea? Azi am fost la supermarket si ghiciti ce-am cumparat? Pepenii sunt madlenele mele! 🙂
Leave a Comment