E incredibila pasiunea britanicilor pentru fotbal. Freamatul tribunelor poate corupe pana si cel mai detasat om de fenomenul sport. Uneori cred ca englezii au inventat un cod al aplauzelor, un fel anume de a striga si incuraja, prin care transmit celor din teren idea ca nu exista obstacol pe care sa nu-l poata trece. Peste toate astea au pus insa si-o respiratie aparte, un oftat greu de egalat de alte galerii.

Am doua dovezi recente: Arsenal vs AC Milan si Chelsea vs Napoli. In doar cateva zile cele doua echipe din Londra si-au determinat suporterii sa vibreze la intensitate maxima. Arsenal a marcat 3 goluri acasa si-a fost aproape de o mare rasturnare. Chelsea a reusit chiar mai mult: a marcat 4 goluri si s-a calificat in sferturile de finala ale Ligii Campionilor. Pacat de “napolitane” o sa ziceti…

Poate ca la Napoli pasiunea pentru fotbal e vulcanica. Poate ca-n Brazilia si-n Argentina sangele latin da in clocot. Cu toate astea, eu sunt fascinat indarjirea fanilor din Anglia.  Sunt impresionat de legatura invizibila cu determinarea purtatorilor de embleme si culori. In insula se canta fenomenal. Cele mai spectaculoase momente sunt insa cele in care se ofteaza. Nu stiu daca ati urmarit cu atentie acest aspect la meciul Chelsea – Napoli. Credeti-ma pe cuvant. S-a oftat pe cinste. S-a oftat intr-atat de intens incat aveam senzatia ca destinul acelor oameni si chiar al planetei depinde de un singur gol si de bucuria ce avea sa explodeze dupa o reprzia de oftat in cor.

Inclin sa cred ca dintr-un oftat venit din tribuna s-a nascut nebunia de a crede in miracole si determinarea fotbalistilor de juca pana la capat. Salut cu respect acest oftat adanc, pus cu patima si precizie intre cele mai motivante imnuri de echipa.

Sunt client si fan Sony. Si ma bucur, uneori ca un copil, cand ei dau lupte mici pentru a-mi castiga/intretine simpatia. Marti, pe la ora 15-16 m-a sunat cineva de la Smart Point sa-mi spuna ca Play Station ma invita la meci: Otelul Galati – Benfica, in Liga Campionilor.

Am ajuns la National Arena, am vazut, si am castigat. Ok, pe teren n-am invins.   A fost 1-0 pentru oaspeti dar eu am castigat o experienta foarte faina…Meciul a inceput promitator. Am gasit loc de parcare langa stadion. Alt adversar depasit lejer a fost apoi jena si ipostaza usor incomoda de a intra la meci intr-o maniera civilizata. Glumesc! National Arena arata impecabil si la exterior si la interior. Incepe acomodarea si tatonarea cu Champions Club, zona in care vin invitatii sponsorilor. Fotbalistii ies la incalzire iar eu, intr-un separeu, dau cateva serve pe un Play Station. Castig chiar 2-3 meciuri. Berea e foarte rece si mai mult decat suficienta. Rapa (de la Galati) e accidentat si le vorbeste celor din sala despre cum se gandeste el la un posibil loc 3 in grupa. Mentalitate de campion, il apostrofez eu in gand…

Fluier de inceput… Lume putina pe National Arena. Foarte putina! Eu am cel mai bun loc din stadion dar bucuria ar fi fost de 100 de ori mai mare daca arena era plina. De ce nu sunt spectatori? Pentru ca omul care a avut in grija asigurarea asistentei la meci a fost nepriceput si poate avar. Biletele sunt scumpe si stadionul e pe jumatate gol. Au comis-o iar, pe romaneste, niste diletanti care nu inteleg ca fenomenul sport devine spectaculos si poate chiar profitabil cand tribunele sunt pline. Nici macar la peluza n-a fost om langa om. Galeria din Galati e inimoasa si e ajutata de acustica stadionului. Echipa gazda nu ajuta insa galeria si nu-si aduce aportul la entuziasmul spectatorilor. Ba mai mult, pierdem urat, fara lupta parca si la limita, dand senzatia ca oricum n-am avut intentia sau puterea pentru un duel de la egal la egal. Rezultatul era nefavorabil oricum oficialilor galateni, care dupa ce au dat chix in strategia de a avea public numeros pe National Arena, nu inteleg rezultatul din meciul celalalt, de pe Old Trafford.

Eu m-am simtit alintat fiind pentru prima oara spectator privilegiat in Liga, in Clubul Campionilor. M-am uitat la meci asezat pe un scaun de piele dar tanjeam si cautam cu privirea o tribuna fierbinte. Pe vremuri am fost acreditat la un duel al Stelei, tot in Liga Campionilor. Atunci a fost mai multa patima in iarba si in jurul dreptunghiului verde. De fapt, pulsul tribunelor l-am simtit cel mai bine la meciurile Romaniei din Elvetia. Acum, la meciul galatenilor, a lipsit euforia dar am compensat cu un plus de confort.

De la meci plec extrem de incantat. Se circula bine si-n drumul catre casa ma gandesc la duelul celor de la Manchester cu Basel: 3-3! A fost nebunie pe Old Trafford, imi zic. E nevoie de ceva nebunie pentru ca “ai nostri” sa stragna 3 puncte dupa unul din meciurile pe care le mai au de disputat in UCL. La Guerrilla curge Zona Libera si imi vine sa zambesc. Am fost in zona libera de orice gest grotesc si-absurd al golanilor de pe stadioanele noastre. Am stat langa oameni normali sau anormal de norcosi, care au job cu vedere la meci, chiar daca ei nu sunt microbisti. E si asta o liga a campionilor…

Ma duc la meci! Mai sunt putin minute si am emotii…

Cand vine vorba de sport eu cred ca e bine sa ai emotii, sa te gandesti la miza si la frumusetea clipelor de dupa victorie.  De data asta nu e fotbal, ci handbal. Finala Ligii Campionilor la handbal feminin: Oltchim – Viborg. E prima ora cand merg la handbal (si la ce meci!!!) ca spectator si ca ziarist acreditat. La cum ma stiu, de cand strangeam pumnii in fata televizorului, va pot garanta ca 60 de minute, atat cat tine meciul, voi fi 90 la suta suporter si 10 procente jurnalist-observator.

Se poate!

Echipa daneza a castigat in tur cu 28 la 21. Asta este motivul pentru care in titlul de mai sus n-am scris “se poate” cu litere mari de tipar. Dar si-asa, cu litere mici, imi place sa cred ca se poate rasturna acest scor. Pentru public (multi spectatori, anuntati de la Valcea) si mai ales pentru niste sportive care de ceva anii buni s-au inhamat la ceea ce este mai greu de facut in tara asta: performanta!

“A miracle in Bucharest?” se intreaba redactorii site-ului federatiei europene de handbal. Semn ca cineva din afara granitelor intuieste ca aici, in Romania, performanta in sport este un miracol.  Nu comentez mai mult si cuvintele oricum nu ajuta si nu schimba situatia…Prefer sa aplaud in picioare orice sportiv si orice om care are talentul si puterea de a munci pentru un loc pe podium, pentru o medalie sau un trofeu si mai ales pentru doua minute de imn, cantat doar pentru invingatori.

Meciul-finala de Liga Campionilor, Oltchim Ramnicu Valcea – Viborg, este live pe ProTV de la ora 20 si 45 de minute.

HAI OLTCHIM!

Later edit: Oltchim – Viborg s-a terminat 31-32. Echipa de handbal din Valcea a pierdut si mansa a doua a finalei Ligii Campionilor. Misiunea fetelor  se anunta din start una dificila, adversarul fiind unul ceva mai experimentat.  Sportul romanesc a castigat o finala de Liga Campionilor iar publicul un meci intre cele mai puternice echipe din Europa. Felicitari handbalistelor de la Oltchim pentru parcursul din acest an si sper sa fie si la anul pe teren si cu trofeul Champions League la numai cativa metri distanta.

BRAVO OLTCHIM!

Scriu despre fotbal, dar…

Mie imi place fotbalul? Adica imi place corect si suficient? Va spun asta pentru ca nu ma mai uit la el decat ocazional. E un pic de drama in ceea ce mi se intampla (d-asta va si scriu!) pentru ca eu ma stiam altfel.

Acum ma uitam pe agentiile de stiri si vedeam ca la noi se termina campionatul. Asa si??? Nu-mi (mai) pasa! Pai e normal? Sa ma trezesc eu asa din senin ca nu mai am apetit pentru culori si pentru scandari? Ca nu mai vreau bilet, steag, esarfa, stadion? Sunt trist de parca vreun vecin care s-a nascut batran si obosit a iesit in parcare si ne-a taiat mingea.  Va repet, e final de campionat, disputa pare stransa…Se lupta niste echipe pentru Liga Campionilor si eu nu sufar deloc?  Am fost otravit! Intr-un sezon intreg abia adun 90 de minute de minute de fotbal autohton.  Un meci intreg cu placere si sufletul la gura? Nici vorba!

Teoretic, in Liga I, miza e de la an la an mai mare. Miza ar fi trebuit sa nasca spectacol, nu circ. Banii din Liga Campionilor sunt mai multi, drepturile de televizare au crescut in volum. Numai spectacolul nu! Fotbalul de la noi nu mai e fotbal, la stadion nu mai e ca la stadion iar jucatorii sunt actori de tabloide mai des decat izbutesc sa fie golgheteri sau eroi in aparare.  E un mare paradox. Anul asta, pana spre final, vreo 4-5 echipe aveau sanse la titlu dar semne de vreo efervescenta personala nu-s. Nu sunt pentru ca fotbalul romanesc nu mai stie sa se ofere spectatorilor ci se ofera, in circuit inchis, celor care au ramas prizonieri ai fenomenului.

HAI OLTCHIM!