am scris duminica pe blog, dar numai unul are la final si un concurs prin care poti castiga o minge.

31 decembrie 2010. Coafura rezista!

Asta in ciuda vantului care a batut in tot ce inseamna media. Senzatia generala e ca 2010 a fost un an prost, cu lipsuri, cu cautari si cu colegi de munca pierduti pe traseul intortocheat al crizei. Daca adun insa punct cu punct, in plan personal, strang de-o jumatate plina de pahar si de-un set de realizari, ce ma determina sa nu-l transform pe 2010 intr-o adevarata drama.

Am senzatia ca las in urma un 2010 in care am fost foarte onest cu munca. Chiar am muncit! In vara m-am implicat mai mult ca oricand in a imbraca matinalul in haine noi iar la capitolul plusuri din cariera de  producator as trece lista grea de invitati, din zilele de joi, la guerrilla de dimineata. Aici am cunoscut intr-adevar oameni dintr-o colectie normala de modele: Catalin Stefanescu, Marie Rose Mociornita, Raed Arafat etc. Mi-a ramas mai putin timp pentru momentul de la  revista presei si-mi pare rau, dar am izbutit poate pe alte fronturi.

Am neglijat unele proiecte personale si nici prezenta pe blog n-a fost una grozava. In online am avuta insa suficienta activitate si incerc sa comunic constant pe facebook si pe twitter. Pot mai mult, si-n 2011 s-ar putea sa reusesc mai mult. N-am mai colaborat asa intens cu cei din publicitate si la anul chiar va fi posibil sa fac mai mult in aceasta zona. Chiar cred ca anul viitor va fi unlui al experientelor noi.

Si-apropo de noi experiente: finalul lui 2010 mi-a adus si-o preocupare noua. Nu intr-atat de banoasa pe cat de distractiva. Am pus muzica la petreceri si cred ca cel mai bine m-am simtit cand am trimis oamenii acasa pe lumina. Aici am aflat multe despre mine, despre rabdare, despre oameni si educatie. A fost daca vreti si-o reconfirmare a faptului ca in radio inveti unele lucruri care te avantajeaza si te-ajuta “la exterior”.

A trecut un an in care politicul m-a dezamagit intr-atat de mult incat m-a facut sa renunt la combat. Rar mai scriu despre zona asta si-atunci cand o fac, o fac fie din inertie, fie dintr-o revolta prea mare. Dar vorba lui Boc: “deocamdata suntem unde ne aflam” si lucrurie nu se schimba. Din punctul meu de vedere, 2010 a fost un an de profunda nedreptate sociala, in care solidaritatea a fost pusa tot in carca celor care n-au si care au crezut poate cel mai mult intr-un trai decent.  Postacii inversunati m-au facut sa renunt in a mai posta pe platforma celor de la Voxpublica si chiar si la bere vad cum aluneca unii in patima si iluzii.  Nu am ce sa le reprosez caci si eu am fost dintre cei care au crezut in traitul bine promis in 2004.

Gata cu 2010, sa inceapa sperantele pentru 2011 si plusurile sa fie mai multe pe anul urmator. Si la mine dar si la voi. La multi ani! Si tot ce se poa(n)te!

Am testat cateva zile functia aceea care sincroniza mesajele de pe twitter cu peretele facebook-ului. Astazi am dezactivat-o si o sa incerc acum, in cateva cuvinte, sa explic de ce:

- Am decis ca posturile de pe twitter sa nu mai migreze catre facebook ci sa-si pastreze specificul si destinatia!

- Twitterul si Facebook-ul au o dinamica diferita. Desi ambele iti pot fi de folos in comunicarea cu restul lumii, intuiesc ca pe fiecare dintre ele e nevoie de un ritm diferit de postare, asta daca doresti ca receptorii sa se simta confortabil atunci cand le livrezi continut. Twitterul functioneaza in asa fel incat ajuta la o comunicare spontana, succinta si de la care nu astepti in mod obligatoriu un feed-back. O data “scuipat” twitt-ul, misiunea ca el sa ajunga la cei care te urmaresc e in mare masura incheiata. Twitter-ul este gazda perfecta si pentru interventii cat se poate de dese. Mesajele tale postate intr-o ora sa zicem, oricat ar fi de multe, pot fi atat de bine concentrate incat nu consuma timpul celor ce le citesc.

– Imediat dupa ce aterizeaza pe facebook, mesajele de pe twitter imi par din alt film si imi dau si senzatia ca aglomereaza inutil spatiul destinat comunicarii. Pe facebook parca te poti exprima, dezvolta altfel. In plus, ai avantajul dialogului imediat in zona de comenatarii si iti poti masura ecoul si prin cantitatea de like-uri. Facebook-ul imi pare chiar este un suport mai complex si mai cald in ceea ce priveste relatia celor ce au ales sa socializeze.

- Facebook-ul face insa casa buna cu blogul. Prietenii de pe facebook nu sunt automat si cititorii site-ului personal dar din punct de vedere al comportamentului, utilizatorii de facebook sunt “educati” sa urmareasca diverse linkuri. Asta e un mare castig! Depinde acum de tine, ce ambalaj folosesti la prezentarea linkului. Conteaza, poate si mai mult, ce produs gasesc prietenii din retea dincolo de acest ambalaj…

Update: Expunerea blogul prin postarea de linkuri cu noile posturi trebuie urmarita si practicata cu prudenta, atat pe twitter cat si pe facebook.  Pe twitter poti insista si semnaliza mai des o frecventa mai mare de posturi noi dar pe facebook imi pare mai potrivit sa lasi mai rar astfel de mesaje. Facebook-ul cere, inclin sa cred, o selectie mai atenta a linkurilor si un timp mai mare “de rumegat” continutul, asta in cazul in care nu doresti reactii adverse.

***

Trec acum la o alta zona de discutie si imi exprim dorinta de a beneficia de “un camp” in plus la sectiunea comentarii. Mi-ar placea ca cei de la wordpress sa-mi ofere posibilitatea sa-i intreb pe cei ce au intentia de a comenta ce varsta au si cu ce se ocupa. M-ar ajuta pe mine sa inteleg si mai mult zona din care imi vin diverse reactii. Blogmeaway nu este felul acela de blog care traieste efervescenta unui trafic intens si a unui lung sir de comentarii. Si cu toate astea mi-ar placea sa-i cunosc si altfel pe cei care, intr-un fel sau altul, interactioneaza cu opiniile mele.

- impresii dupa The Kids Are All Right -

(catre mine!)Boule, si lesbienele au probleme! Mai ales cand le scoti din contextul impus de revistele cu care ti-ai desavarsit educatia sexuala.

In viata reala, un cuplu de tipul ea+ea seamana (poate nepermis si neasteptat de mult) cu clasicul el+ea. Cu mentiunea ca prima varianta, propusa si de film, este chiar mai amuzanta.

Din punctul meu de vedere, filmele care trateaza cu umor fin viata de familie sau disputa clasica dintr-un cuplu, n-au cum sa fie plictisitoare. Asa am ajuns sa incerc cu maxima incredere si degajare un nou tip de detergent pardon, un nou film cu doua mame, care atunci cand nu se iubesc, se cearta si au grija de odrasle! Am vazut The Kids Are All Right si pot sa spun ca mi-a placut. Mi-a placut maniera in care nici pe fata dar nici prea pe ocolite mi se spune ca “si lesbienele e oameni” Iata deci ca si ele, fetele vesele, cu maxima cautare in vise/filme/reviste, atunci cand nu fac ce presupunem cu toti ca fac all the time, au nevoie de casa, masa, familie si iubire. Si (nu-i spoiler alert!) cel putin una din ele se preocupa de…bam-bam…banii de intretinere.

Filmul mi s-a parut istet. Asta pentru ca, sub o comedie fina lasa sa se infiripe viata cu dramele ei mai mici sau mai mari. Actiunea n-a dat navala peste mine, nimic nu m-a zgariat sau cutremurat. N-avem efecte si/sau personaje complicate. E asa, o poveste… O poveste care creste lent, intr-un ritm foarte convenabil dupa agitatia unei zile de munca.

Pentru aceste doua zile de week-end va recomand acest film care ajuta la buna dispozitie. Un film cu oameni, care cel putin la capitolul sentimente si nazuinte, nu sunt chiar atat de diferiti de cei aflati dincolo de ecran.