Plec de la urmatoarea remarca facuta de Aurora Liiceanu intr-un interviu: “…Definiţia fericirii românului este să fie invidiat pentru ce are şi vrea să aibă cât mai mult”

Aplicati definitia de mai sus pe trei repere: vecini, politicieni, manelisti. Exact! Romanii sunt nascuti pentru a invidia. De fapt, definitia fericirii romanului, formulata de doamna Liiceanu se suprapune perfect cu evolutia societatii romanesti de dupa ’89.  A avea a fost mereu mai presus de orice alt reper pentru ca preocuparea asta a parut mereu sanatoasa si datatoare de garantii. Si-n buimaceala acestor ani, am constatat ca cel care are mult, cat mai mult, este peste orice valoare autentica, peste lege sau demnitate.
Sa vorbim un pic de, scuzati cliseul, clasa politica. Aproape toti cei care practica acest sport, misuna in spatiul public respectand aceasta lege a atractiei de invidie. Fac bani, se-aleg senatori ori deputati, isi rezolva rudele cu serviciu si neaparat isi fac o casa mare in satul natal…Apoi casa de vacanta, SUV si studii in strainatate pentru cei mici. Cand au probleme cu legea nu-si construiesc apararea incercand sa demonstreze ca sunt nevinovati, ci ii ataca pe cei care sunt invidiosi si vor sa-i infunde…Ei nu sunt anchetati pentru ca au gresit ci mai degraba cineva se razbuna pe ei.
Drama politicienilor (si a noastra pana la urma) e ca le lipseste profund simtul civic si responsabilitatea fata de cetatean. Mai mult, ei nu intreprind nici o actiune daca ea nu atrage invidia celor din jur.  Toti suferim de fapt de aceasta maladie iar cei care au avut in mana societatea romaneasca de dupa ’89 poarta vina de a fi intretinut aceasta stare de boala grea, refuzand orice fel de tratament. De fapt, cum puteau ei sa faca pe doctorii, cu o natie intreaga, cand tocmai ei au avut mereu, ca doctrina personala acest microb: sa fie alesi, fericiti, ghiftuiti, adica invidiati.
D-aia cred ca invidia este a cincea putere in stat. Poate chiar cea mai influenta…

O sa incep, de azi, sa conturez niste observatii in legatura societatea in care traim. In primul episod o sa vorbesc despre relatia cetatenilor, transformati ocazional in alegatori, cu reprezentantii lor in administratie.

In primul rand suntem blazati, ni s-a inoculat si chiar demonstrat ca nu avem puterea si oportunitatea de a-i sanctiona pe cei care ne dezamagesc. Intre cele doua tabere s-a instalat astfel comoditatea si acalmia. Gandesc ca pe umerii unui ales, local sau national, trebuie sa existe permanent presiunea unui angajament. Este bizar cum ne certam odraslele ca nu fac performanta la scoala si ca ne pierdem curajul cand trebuie sa verificam carnetelul de note al unui distins deputat sau primar. Vremurile ne-au demonstrat ca un ales pe care il hranim si intretinem, poate ridica mana, poate decide sau semna, decimarea bugetul familiei.

Vedem cum presa aluneca spre monden si subiecte usoare, visand la audienta mare. Pierdem deci, incet dar sigur un posibil jucator pe piata investigatiilor. Pe jurnalisti ii percepem oricum aserviti si din ce in ce mai slab pregatiti din punct de vedere profesional. ONG-urile se zbat intre anonimat si jocuri politice. Golul ar fi trebuit umplut cu cetateni responsabili si curajosi. Este trist, dar cat se poate de adevarat ca putini sunt aceia care au timp, chef si curaj pentru a se implica in treburi care sunt, aparent, pe langa familie si serviciu. Mai mult, nu constientizam, la parametrii optimi, faptul ca domeniul public este, intr-un mic procent, domeniul in care si noi avem treaba si raspundere.

Romania ar fi, nu neaparat mai sclipitoare, dar mai bine, daca ar avea indivizi si comunitati locale cu forta si viteza de reactie. Daca oamenii dintr-un loc si-ar pune intrebari si mai ales daca ar cere cu voce tare raspunsuri.  Nu vorbesc de proteste, ci de o precupare mai intensa si mai vizibila in legatura cu tot ce poate influenta viata intre anumite granite. Observ ca pragul pe care il atingem des, atunci cand luam pozitie, este petitia pe net. Asta e un instrument despre care inclin sa cred ca aduce mai degraba suficienta decat rezolvare. Chiar si-aici procentul celor activi si reactivi este foarte mic.

Cainii, starzile, apa, spitalul, scoala. Sunt doar cateva zone in care comunitatea ar putea pune ceva mai multa presiune. De teama si poate chiar de rusinea unei priviri atente, administratiile ar fi mai eficiente. Sunt dintre voi, dintre aceia care n-au mai vociferat decat atunci cand in joc era interesul  imediat. Mi-ar placea sa vad insa o schimbare. La mine si la voi. Nu stiu deocamdata nici cand, nici cum o sa incepem. Stiu doar ca am putea…