Sa fac poza asta:

Si sa scriu:

Bucurestiul mi-a vandut din nou iluzia normalitatii. Soarele mi-a mangaiat si el responsabil sticla de bere. Si sticla era etalata pe o masa inghesuita din centrul vechi. E bine acolo si cred ca abia in acest week-end am inteles de ce: nu sunt blocuri.  Nu sunt blocuri! Cu semnu’ exclamarii. Nu le vezi si nu le simti si asta te face sa uiti macar pentru 30 de minute ca ele exista.

Am realizat recet ca acolo, pe strazi pietonale,  intre ziduri mostenite, ma simt liber, detasat, relaxat  si chiar ocrotit de freamatul urban. Acolo sunt un pic mandru si, uneori, usor revoltat de faptul ca n-am stiut sa ne pastram casele si strazile, ca ne-am cartierizat orasul si viata. D-aia cred ca imi place statutul de refugiat in centru vechi, pentru ca am sentimentul ca-mi pun la adapost remuscarile unui destin pe care n-am stiut sa ni-l gestionam, sa ni-l aparam. Poate ca intr-o zi o sa cer azil politic, de week-end, la una din sutele de terase de-aici.

Stiu. Terasele fac evaziune, tinerii fac poze in exces, ochiul inca vede case in ruina, pielea simte vanzoleala de bazar iar pasul bate ritm de promenada specifica piatetelor occidentale. E chiar ok sa te plimbi prin acest Bucuresti, sa-i auzi pe strainii usori confuzi cum cauta sa ne descopere si mai ales sa ne inteleaga. Recunosc, e placut sa auzi muzica pe strada sau sa te intalnesti la fiecare minut cu aceste fete frumoase, care-ti confirma prin zambete gratuite ca inca ai sub talpi pamant natal.

Stiu ca sunt in partea normala din acel acasa si-mi place ce simt, ce respir.

p.s.Inteleg ca acest colt e foarte mic si ca frumosul cu care ma alint si ma mint e prea putin din cat ni s-ar fi putut intampla.

Am mai scris despre subiectul asta, dar pe fuga. Am vrut poate sa scriu mai mult, dar am inceput si eu sa functionez dupa regulile deja instaurate in tara si am amanat.

In popor circula o vorba, cum ca am fi iscusiti la nunti si inmormantari. Hai sa trecem pe lista si amanarile. In Romania se gasesc cele mai mari si mai spectaculoase amanari. Retrocedari, salarii, legi, condamnari, drumuri etc.  - toate au fost, nu neaparat pe rand, personaje de succes ale vreunei amanari.

“Tranzitie” nu e doar un cuvant intre alte o mie. Noi prin tranzitie ne-am amanat normalitatea cu zeci de ani. Si ne-a placut! Tranzitia a fost scuza suprema, prin care ne-am amanat sosirea in lumea civilizata. Noi n-am avut tinte fixe ci tranzitie, o etapa in care parctic ni s-a permis sa alergam bezmetic pe alte carari decat cele ale logicii si bunului simt.

Reclamele la farmaciile Catena nu-s comice. Termenele de finalizare sunt cele mai bune poante. Nu e zi sa nu ne distram cu ele. Azi citeam despre amanarea unui verdict in justitie – “iar a fost amanat”, pentru ca la doua minute distanta sa ma delectez cu amanarea deschiderii circulatiei pe autostrada Bucuresti-Ploiesti. La cel de-al doilea subiect mi se pare hilar faptul ca am impins limita: tronsonul trebuia sa fie gata in decembrie 2011 si a fost amanata inaugurarea pentru luna mai a acestui an. Amanarea a fost apoi …prelungita pentru iunie.

E genul de faza pe care o poti povesti, chiar de cateva ori, odraslelor si nepotilor. Mi s-a intamplat sambata, pe asa numita Herastrau Arena. E vorba de secventa din titlu si de la care imi lipseste poza-document.

***

N-am jucat mult la meciul Bloggers vs Dolce-Sport. A fost insa suficient cat sa nu ma remarc . Am fost departe de forma in care ma credeam. Am avut totusi parte de intelegerea antrenorului si de oaresce noroc: pe tricoul meu nu era trecut numele, asa ca nu am putut primi apostrofari pe persoana fizica.

Am plecat acasa cu trei goluri incasate, semn ca am aticipat corect atunci cand am spus ca 2.0 e un scor periculos. Statistica va consemna poate si  doua faze de poarta in care am fost actor principal. Si pentru ca in tara asta nici macar in cifre nu mai poti avea incredere va prezin cateva dovezi din iarba, sursa pozelor fiind aici.

La final, un concurs pentru voi. Am primit de la Dolce-Sport o minge de care n-am fost prea vrednic. Asa ca o dau, prin tragere la sorti, celui care imi lasa un comentariu prin care imi spune cu ce (mare) jucator roman i-ar placea sa schimbe o pasa. Castigatorul il anunt joi. Bafta!

Diminetile mele sunt nopti care mor devreme. Zilnic, intunericul mi se stinge si mi se scurge printre gene.

Dimineata n-am umbra. Mi-o las langa ea, la caldura, pana ajung la usa. Apoi chemam amandoi liftul. Si nu ne spunem nimic in oglinda. “Ce zi e dincolo?” – as putea sa strig. Pun pariu, ca fac sa tresara pomii! Da, fix p-aia care-mi soptesc plecarea…

Dimineata nu-s chiar singur. Intai ma saluta-n ceafa frigul. Apoi sub haine. Calc repede primele urme-n asfalt si-mi consult ceru’. Si azi la meteo, masina e rece…

Cat e ceasul? Si azi dimineata mi-o culeg de la izvor, dar nu-s toate zilele limpezi. Ce aglomerata e parcarea. Uite cati caini! Pentru cine canta la radio?

Diminetile au viteza si m-alearga chiar pe langa acest semafor, care inca mai doarme. Apar siluete, autobuze, tramvaie, taxiuri, necunoscuti, salariati, expati, iubiti, rataciti. Ne multiplicam luminile in carosabilul umed si incepem lumea: Buna dimineata!

Diminetile mele-s frontiere. Eu nu le trec, le petrec. Diminetile sunt iesiri, plecari, decolari, zboruri. Din pat, la masina. De la masina pana la prima ceasca de cafea. De la cafea la ziare si la primul salut. Apoi, aterizari line la voi. Cu regasiri si imbratisari pline de emotie, la “Sosire”.