Da, sunt blogger oficial al campaniei Indesit in Romania. Am si un banner in dreapta care confirma acest lucru.   Asa se explica faptul pentru care, periodic, iti fac update-ul despre procesul de recrutare de jucatori, proces care se incheie apoteotic cu un meci pe Emirates Stadium din Londra.

Daca iubesti fotbalul, sau sportul in general, 2012 este un an in care chiar vrei sa aterizezi in capitala Regatului Unit al Marii Britanii. Avand in vedere ca, in doar cateva luni, acolo incepe Olimpiada, spre Londra duc toate drumurile celor conectati la fenomenul sport. Si langa drumurile principale sunt si stradutele inguste care duc inspre parcuri, muzee si pub-uri. Poti deci sa te mandresti, daca o sa ajungi acolo, ca ai debutat ca fotbalist amator in orasul gazda al Jocurilor Olimpice.

Cum poti intra in concurs? Pe scurt, Indesit cauta amatori talentati la fotbal pentru a le oferi, pe 15 mai, o experienta unica, o partida pe arena londoneza de cinci stele, a celor de la Arsenal.

De fapt, voi trebuie sa fiti si talentati si inspirati in a convinge juriul sa va selectioneze pentru etapa finala. Juriul poate fi sensibilizat printr-o poveste, printr-o fotografie sau chiar printr-un material video urcat pe pagina Indesit.

Pana acum, din Romania, au fost in jur de 1000 de vizite pe site-ul campaniei Indesit iar in competitie au intrat, de la noi tara, in jur de 200 de persoane. Pagina de facebook a concursului are in schimb, din lumea intreaga, in jur de 120 de mii de fani. Mult succes tuturor si ne vedem pe Emirates.

Intrebare: Sa fie oare adevarat faptul ca scara evolutiei se opreste fix in dreptul nostru, al oamenilor, al celor care am inventat liftul?

In alta ordine de idei:

Ma gandeam in dimineata asta ca exista o stangacie evidenta a politeturilor din lift. Atunci cand nimeni nu se cunoaste cu nimeni sunt cele mai interesante momente. Privirile par antrenate de-o viata sa se catere pe niste muchii nebanuite si in mai putin de 30 de secunde descopera acele mirobolante unghiuri neutre. Exista clar si-o regula a prioritatii, asemanatoare cu cea din traficul rutier, atunci cand doua priviri se intalnesc intr-o intersectie. Si-aici, viteza este principala cauza a accidentelor.

In lift rar se comunica direct: La doi? Eu la 5… In rest, prin ambasadori olfactivi: respiratie, parfum, tutun. Apoi, un murmur neutru, cu care te-achiti practic de-o datorie a bunului simt si de la care nici nu vrei replica: “a venit si primvara” In lift nu e loc de polemica, asa ca partenerul de calatorie te-aproba scurt: “da, a venit”. Cei de la etajele inferioare sunt cei mai prudenti. Si-au lasat multe raspunsuri intre usile care s-au inchis necrutator. In lift, nu doar spatiul, ci mai ales timpul este cumplit.

Nu stiu daca ati remarcat, dar cei care stau la parter nu sufera liftul.

Mi se pare totusi ca nici pana astazi nu avem o conventie clara a salutului din lift. In dimineata asta, m-am trezit ca-i spun unei necunoscute: la revedere! E ca si cum mi-as dori inca un episod fulger, inca un test de stres si de holbat in podeaua pe care pica perfect perpendicular fusta ei scurta. Se petrecuse totusi o drama, o despartire dupa acest scurt timp petrecut, doar de noi, in afara lumii. A trebuit deci sa ne salutam, caci nu-i asa, ne cunoastem de mai bine de 30 de secunde stangaciile, respiratia, parfumul, tutunul.

Dar politetea asta din lumea mica a liftului iti va fi dur pusa la incercare cand calatoria o vei imparti cu un trening transpirat, cu ghiveciul si muscaua din bucataria vecinei si chiar cu uleiul de pe salopeta unui domn cu mustata, care a improvizat un service auto in parcare.

Pentru mine, fiecare lift e o provocare!

Pe scurt: am luat amenda! am luat amenda pentru traversarea strazii, pe culoarea rosie a semaforului pentru pietoni.

***

The big picture: De curand mi-am schimbat permisul de conducere. 10 ani fara nici un eveniment si fara nici o amenda. Ba da, a existat o amenda de palmares: 63 de km/h in localitate. In tot acesti ani, recunosc, am avut un dinte (de aur!) impotriva celor care nu respecta conventia traficului rutier disciplinat, impotriva celor care nu pun semnal sau trec pe culoarea rosie a semaforului…

Ies de la job, ma indrept dinspre ASE catre Romana. Scanze rondul cu atentie. Ca de obicei: forfota! Politisti in intersectie, doua ambulante trec cu sirenele pornite. Langa trecerea de pietoni un alt politist de la rutiera. E rosu pentru pietoni, nimeni nu se strecoara printre masini. Politistul fluiera frenetic si face semn automobilelor ce vin dinspre Dacia sa accelereze. Brusc ridica mana si toate masinile se opresc. Imediat ce masinile din stanga noastra au oprit, sub ochii vigilenti ai agentului, un grup compact de oameni se angajeaza (teremen de specialitate!) in traversarea strazii, in ciuda semaforului care nu-si schimnbase inca minunata culoare rosie.

In grupul instant-infractional sunt eu si alte 5-7 persoane. Din stanga mea se-aud cateva comentarii si rasete: “mancati-as, asa faci ba si la noapte, dai din mana aia….” Toti ajungem teferi pe trotuar si suntem gata sa ne purtam gandurile catre urmatoarea intersectie a vietii. Eu abia ce ajung pe partea cealalta a strazii si sunt abordat de colegul agentului care fluidiza traficul: “va rog sa va legitimati, ati trecut pe rosu, amenda…etc”  Totul s-a petrecut cu zambetul pe buze. El a insistat ca am trecut pe rosu, eu am insistat in a-i explica nefericita circumstanta, la care a contribuit din plin colegul sau. Ma amuza situatia creata si fiind convins ca scap cu un avertisment insist sa-i spun de colegul care, prin semnalele consacrate, a oprit circulatia masinilor. “Se pare ca toti cei care am trecut am inteles acest lucru” incerc sa barez decisiv. “A trecut domnu’ pe rosu?” intreaba si agentu’ un vanzator de ziare, care mai mult ca sigur a fost cu spatele la faza. Zambim si simt ca ne imprietenim. Apuc si sa-i dau dreptate cum ca am trecut pe rosu…

Martorul scapa printre degete si nu mai e de gasit dupa scrierea procesului verbal. “Nu-i nimic sunt camere sus” spune agentul, care tocmai a aflat ca ma bate gandul sa contest in instanta vanatoarea de la semafor. Inca ma agat de situatia particulara ce s-a iscat. Semnati? Nu! Nici pentru…Nici! Nici la? Nu! Zambim amandoi si ne jucam calmi rolurile. De scena se-apropie colegul-balerin, cel care, poate fara voia lui, m-a aruncat in aceasta scena contraventionala. Spune ca a oprit masinile dar ca nu ne-a invitat sa trecem. Cu toate astea am trecut vreo 7 insi dintre care, iata, intr-o banala zi de marti, eu am iesit castigator. Premiul? Un proces verbal pentru care n-am dorit copie, considerand hartia mazgalita la minut o povara in plus in buzunarele mele de tanar contribuabil. Dumnezeu nu e pieton azi! Un alt aventurier a pied e tras pe dreapta!

Repet, sunt sofer si mi se intampla sa vreau sa-i sanctionez, mai mult decat acustic, pe cei care trec pe rosu. Ma simt ciudat ca tocmai mie mi s-a intamplat sa gresesc. Pe de alta parte, sunt si usor frustrat de faptul ca agentul constator n-a vrut sa inteleaga ca n-am fost un sinucigas tupeist care s-a strecurat printre masini, ci unul care i-a urmarit miscarile si a dedus ca dupa semnalul “stop” pentru masini, e oarecum logic sa fie verde pentru pietoni, la carte scriind ca maestru’ din intersectie e sef chiar si peste semafoare.

***

The sepia picture: aceasta este secventa primului meu proces verbal. Aceasta este, daca vreti, pilda si povestea unui tete a tete ad-hoc, in care capul organului a fost ferm pe pozitie. Si cum statea el, asa ferm pe pozitie, avea sa-mi si marturiseasca argumentul care a stat la baza sanctionarii mele: “dumneavoastra ati fost liderul acelui grup, el lider maximo…”