Trebuie sa cititi aceste randuri!

Imi place sa merg la evenimentele celor de la Heineken, chiar si-atunci cand nu le prezint. (nu, n-a fost asta poanta!)

Eu ii admir pentru ca nu se feresc de la a incerca sa impresioneze. Spoturile de la tv sunt mereu cool si bine construite iar happening-urile lor au o atmosfera aparte, cu lume faina. Tocmai ce-am venit de la mall-ul de nord din Baneasa, unde am urmarit gala aratosilor de la noi, o selectie de “dateable men & bloggers”. Eu selectia nu m-apuc s-o comentez. Nici lista cu castigatori. N-am expertiza pe zona asta, cu un aer usor monden. N-am fost nici nominalizat, nici in juriu, ci simplu observator. Pentru curiosi, am pus poze pe facebook.

Eu m-am folosit de introducerea asta in care curg rauri de reclama la bere pentru urmatoarea observatie, nascuta in mintea mea after the event. Ma gandeam in taxi “oare care-s ai mai dateable men de la noi?” si raspunsul a venit pe loc: “Traian Basescu si Emil Boc!” Personal, stiu foarte multa lume care ar vrea sa se intalneasca cu ei pe strada sau intr-o piata cum ar fi cea de la Universitate.

Grea duminica! Dar ma straduiesc sa ascund lucrul asta. Imi pun revolta sa-si piarda urma in cotidian, in rutina. Cafea, facebook si tenis la televizor. Fara radio! Ziua asta fara program la radio a fost mai aspra decat gerul de-afara. Ciudat gust are infrangerea intr-un joc in care nici macar nu ti se da dreptul sa-ti aperi sansele. Despre asta, poate intr-un alt episod.

Cafeaua a fost la ibric si cam dulce. Facebook-ul prietenos (pleonasm, nu?) iar meciul de tenis opera de arta. Finala de la Australian Open. Ma pricep la tenis atat cat poate intelege un pasionat de sport in general si-un om care urmareste doar momentele-vedeta de la marile turnee si sporadic duelurile de Cupa Davis. Azi a fost duelul dintre Nadal si Djokovic. S-a impus cel din urma, cu care si tineam. Sarbul a fost preferatul meu in aceasta duminica, asa cum era pe vremuri – in alte duminici – Nadal, in defavoarea lui Federer.

Rafael Nadal mi-a parut astazi mult schimbat. Slab si schimonosit. Nu mai era acel personaj robust si exotic din Apocalypto. Era un Nadal ce putea fi invins, lucru care s-a si intamplat, dupa un meci transformat in epopee de toanele si oboseala lui Novak. Am impresia ca au jucat mai bine de cinci ore, iar in timpul fesitivitatii de premiere, cei doi nu se mai puteau tine pe picioare. Facusera oricum un meci fabulos si concluzia ca meritau ambii trofelul nu e tocmai un cliseu sau o expresie cu iz diplomatic.

In timpul meciului a existat un moment in care Novak Djokovici parea clar desprins in castigator. Apoi un alt moment in care acelasi tenismen parea frant si depasit de situatie. A urmat apoi victoria si explozia de la final dar lui “Djoker” ii cam pierise zambetul de pe fata si camera trada faptul ca duelul l-a stors chiar si de poantele care l-au facut celebru in circuit. Victoriile imblanzesc pana si blitzurile si Djokovici a meritat sa fie mangaiat chiar si-asa incruntat.

Azi am inteles ca festivitatile sunt doar acele mici momente de liniste intre sute de meciuri si mii de incercari.

Repet, grea duminica! Cel putin aici, de partea cealalta a fileului…

Aseara ma uitam la televizor si postam pe twitter. Ce viata! Langa Bucuresti, sute de oameni blocati in zapada. Drame de sezon. Printre reportajele cu “moartea alba” se strecurau si niste siluete cu ceai cald si mancare pentru cei nefericiti. Gestul nu poate fi cantarit la adevarata lui valoare la televizor. In bezna si la -10 grade, cu doar de litri de combustibil in rezervor, presupun ca se vede altfel. Bunul simt are totusi valoare de stire si-ti vine sa-l aplauzi cand apare pe sticla. E rar si se iveste cand te-astepti mai putin.

Astazi mi-am scos masina din parcare. Destul de greu. Dupa jumatate de metru, am ramas blocat in zapada in ciuda cauciucurilor de iarna, luate prin surprindere, in semn de solidaritate cu autoritatile Vruummmmmm in fata! Vruuummmm cu spatele! Nimic! Blocasem o straduta din cartier si 4-5 masini formau un inceput de coloana. Primul care a sosit lanaga masina mea a fost un monument de rezistenta…la bun simt. Si nu s-a dat jos sa ma ajute. La fel si cei din spatele lui. Rand pe rand au dat cu spatele si au preferat sa ma lase sa gust din mica drama matinala. A venit totusi cineva si osteneala in doi incepea sa dea si rezultate. Mici dar nu suficiente pentru a pune masina in pozitie corecta pe straduta. Salvarea parea sa vina de la un cunoscut al necunoscutului care ma ajuta. Se saluta intre ei, iar eu jovial imi arunc toate cartile “salut, ma ajutati si pe mine cu…” N-apuc sa termin fraza ca sunt lovit de-o replica meschina: “…hmm, ma grabesc, trebuie sa plec la servici” Nici macar n-a zis serviciu dar si eu l-am repezit: “daca trebuie sa ajungi, atunci…”

Masina a iesit la distanta de 60 de secunde de aceast dialog. Intre timp se formase o a doua coloana de vreo 5 masini. Nimeni n-a coborat din acest al doilea lot, dar toti au simtit ca este si victoria lor atunci cand am razbatut. Am lasat un urma un multumesc pentru cel care a impins lucrurile (la propriu) si…

Prin Bucuresti s-a circulat ok dar putine masini erau conduse de oameni.