Despre scurta vizita la Londra am scris cate ceva aici. Despre cele intamplate la Indesit Football Talents nu prea am avut timp sa va povestesc.

Pe scurt, in campania promovata in Romania de blogul pe care tocmai il cititi s-au intamplat lucruri interesante. Unul dintre ele ar fi faptul ca am avut acces la discutii cu cativa mari jucatori de fotbal: Jean-Pierre Papin, Robert Pires, Danielle Massaro si Gianfranco Zola. Ultimul dintre ei, are numele legat de clubul la care a activat si Dan Petrescu. Cum Chelsea Londra joaca fix in aceasta seara finala Uefa Champions League m-am gandit ca ar fi interesant sa-auziti doua vorbe despre acest lucru chiar de la Zola:

Revenind la evenimentul consumat pe 15 mai pe Emirates Stadium din Londra pot sa va spun urmatoarele: surpriza cea mare a fost sa gasesc acolo 3 castigatori din Romania si nu unul singur cum am crezut initial. Toti cei 3 au jucat pentru PSG in cadrul turneului si s-au clasat, impreuna cu echipa, pe locul 3.

Din cele aflate la fata locului, intentia organizatorilor n-a fost una de scounting ci mai degraba de a transforma in realitate visul unor fotbalisti amatori de a da cu piciorul intr-o minge pe o arena importanta din Europa. Anul asta s-a intamplat la Londra, pe stadionul echipei Arsenal. Asteptam acum surpriza pregatita de Indesit pentru anul 2013, sugestia mea fiind Camp Nou sau chiar celebrul Maracana din Brazilia.

Eveniment sportiv de anvergura in Bucuresti. Lumea se bucura. Orasul se infrumuseteaza. Lumea se bucura. Patronii si prostituatele vor face bani. Lumea se bucura. Microbistii sunt in extaz. Toata lumea se bucura!

Ne bucuram si sentimentul e sincer. Ne bucuram de ce ni se intampla, de faptul ca respiram o normalitate traita de astia la care mergem noi sa muncim de zeci de ani. Ne bucuram ca se face curat, ca suntem vizitabili, ca avem stadion, ca se joaca la noi o finala si nu e rau ca o facem. E rau ca nu invatam nimic din aceasta bucurie tardiva.

Ma uit la cei din administratie dar si la noi cei bagati la gramada la categoria “cetateni”. Acceptam cu seninate sa ne mobilizam si sa facem lucruri bune doar cand vin strainii ( Vezi frenezia de la summit-ul NATO si de la organizarea finalei Europa League) E bine cand un oras castiga un plus de antentie, cand se fac investitii banale in parcuri si 10 kg amarate de var. Da, dar e un bine otravit caci ne educam responsabilitatea sa fie activa doar cand deasupra capului pluteste amenintarea vreunui sultan.

Suntem deci, inclin sa cred, straini de normalitate. Bucurestiul frumos, gazda primitoare, cu patroni de baruri fericiti ar fi trebuit inventat si inainte de aceasta finala pentru cei ce locuiesc in el. Pentru asta exista o adminstratie locala. La cum se comporta primarii si consilierii, ai impresia ca au fost alesi de UEFA pentru comitetul de primire al suporterilor din Bilbao si Madrid. Tin eu sa le-aduc aminte ca au fost alesi de bucuresteni si ca ei merita, inainte de toate, asfalt, indicatoare, parcuri, politie, politete etc.

Scriu rar. Poate si pentru ca nu-mi caut, ci-mi astept pretextul. Acum e vorba de o disperare. Disperarea televiziunilor de a transmite live o drama, o catastrofa, o tornada, un cutremur. La scoala ratingului matematica e simpla: “lacrimile” fac pamantul de sub departamentu’ de vanzari sa se invarta.

Recent, a batut vantul mai aprig in tara. La tv a fost tornada! In dimineata asta, pe un site de stiri vad ca a fost cutremur in tara. Incredibil! Cat? 2,7 pe scara Richter. Un cutremur corigent (nici de-un 5 n-a fost vrednic!), atat cat sa se rostogoleasca o dama mai durdulie din pat inspre podeaua la care se coboara disperatii nostri reporteri.

Ce vreau eu de la viata? Mai usor cu panica pe scari! Cum? Simplu: nu mai exagerati si nu mai tropaiti de bucurie cand aveti marfa “cu racituri”. E ridicol! Si o sa fie si mai greu pentru voi cand o sa aveti de dat pe post un eveniment realmente teribil. Pai daca un copac pe o masina si-un cutremur de 2,7 ne ingalbeneste monitorul de “richter mecanic”, atunci ce naiba o sa mai faceti cand o sa cada vreun bloc sau vreun cartier?

Si ca sa fiu sincer, intr-o doza d-aia senzationala de va place voua, chiar va urez niste zile fierbinti la munca, udate de-un tsunami, cu vreun incendiu sau seism d-ala nemernic de urci cu ratingu’ dar cobori cu studio-ul tv, pentru ca prea vi se umezeste privirea la accidente marunte pe care le umflati apoi fara jena. De fapt, nu va urez si imi cer scuze ca m-am putut gandi la asa ceva. Nimeni nu merita aceasta cumplita lectie. Nici macar voi, acesti jurnalisti ghinionisti, care nu reusesc sa gadile telespectatorul cu o catastrofa mai de Doamne-ajuta.

In numele tuturor evenimentelor cumplite care nu se intampla, imi cer scuze. Iar de intamplarile pe care le infloriti, le ingrosati si le reluati in bucla, mi-e sincer mila. Acestea din urma n-au vrut sa-ajunga vreodata o stire dar au nimerit intr-un loc prea linistit pentru o cerere asa mare de napasta, de necaz mic, dar eficient in a demola increderea unui coafor in starea natiunii.

Atat.