DN unu mai umilitor nu există!

Drumul spre destinațiile de vacanță e parte din experiență. Ești îmbrăcat lejer, iți pui muzică, savurezi cafeaua, glumești cu cei din mașină… Iar dacă ai surpriza și, ulterior, ghinionul ca acest drum să-l parcurgi pe celebrul DN1, atunci vacanța ta începe cum nu se poate mai rău, printr-o incredibilă umilire. O umilire în grup! Mersul pe acest drum, prin localitățile de pe Valea Prahovei, devine brusc un coșmar, o proiectare previzibilă (doar știai!) și neiertătoare într-o mlaștină, într-o vale a plângerii și-a înjurăturilor. Te trezești instant transpirat, schimonosit, agitat, nervos, apăsat de o talpă invizibilă.

Se zice însă că atunci când ești în trafic nu e tocmai fair să te plângi de cozi, de mersul bară la bară pentru că tu ești traficul. Dar nu mă plâng. Că nu are rost. Când ești pe DN1, între Nistorești și Comarnic, oricum nu te-aude nimeni. În orele alea nu exiști ca cetățean pentru statul român, pentru președinte, premier sau pentru toți directorașii și fruntașii de partid de la ministerul transporturilor sau de la mama tuturor jmecheriilor care s-au întâmplat în arcul Carpatic. Ai ajuns pe Valea Prahovei ești fix în locul în care ți se urlă efectiv în ceafă că NU SE POATE, că ești un prost, că nu contezi! Taxele tale, efortul tău de un an sau de cinci ani de zile, votul tău, speranțele tale fac toate fix un căcat pe care trebuie să-l suporți câteva ore bune între Ploiești și Brașov.

Nu există soluție rapidă. Nu există întoarcere, variantă de ocolire sau vreun drum secret. Nu există decât o așteptare surdă, remușcări de tipul „cine dracu’ m-a pus” și un mioritic frecuș cu meltenii care s-ar urca și pe tine și pe trotuar doar ca să izbăvească ei drumul cu trei minute mai devreme.

De la Nistorești la Bușteni nu se circulă, ci se supraviețuiește. Poți face AVC, atac de cord, îți poți pierde cumpătul, mințile și, evident, minte prețioase din concediul atât de atent negociat și planificat.

Cum ieși dintr-o așa problemă sau dintr-un astfel de text fatalist. Aici intervine farmecul și frumusețea problemei. Că nu ieși. Nu ieși! Nici azi, nici mâine! Stai. Și aștepți… Aici apare, de fapt, durerea cea mai mare. Că peste câteva zile, luni sau ani, voi ajunge tot pe aici. Sau vei ajunge tu. În mocirla neputinței de a lega două orașe cu un drum civilizat. Nu te mai jenează orele pierdute (aia e!), ci te râcâie frustrarea că vor urma și altele și alții. Vor mai fi cozi pe DN1, vor mai fi oameni umiliți și tot ce va urma va fi un imens nimic.

Un nimic pe care, probabil, îl merităm.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.