Și… ce altceva nu mai știm?

În urmă cu două-trei zile în bula mea nici nu se pronunța cuvântul Colectiv. Dar asta nu însemna că nu aveam subiecte din agenda publică de rumegat. Aveam.

Acum, la 4 ani distanță de la o tragedie cumplită, ni se pune pe masă și ecrane un clip care urcă acel incident din nou în topul interesului public. De aici vine prima lecție. Suntem, de fapt, purtați de valuri media și de-aici impresia noastră că ne pasă de evoluția unui anume subiect. Ne trăiam viața și chiar nu puneam vreo presiune pe autorități că nu s-au găsit vinovați, că nu s-au făcut spitale, că nu știm ce naiba vom face la următorul dezastru.

Clipul descoperit de jurnaliștii Libertatea ne arată ipocrizia indivizilor, dar și a societății în care trăim. Fără el s-ar fi discutat despre adevăr și vinovați abia la termen. Când se ajunge la un anumit număr de ani televiziunile scot ritualic documentare, testimoniale și lamentări fără orizont.

Dar acum avem clipul și (re)descoperim brusc frumusețea democrației. Ne putem revolta?! Sau ne putem pune niște întrebări? Sigur! Putem avea îndoieli câte vrem, putem pune toate întrebările și, foarte important, putem contesta și avea pretenții.

Așadar, câștigul cel mare, nemeritat aș zice, e acela că acest clip cu intervenția pompierilor din seara incendiului de la Colectiv ne obligă la acest exercițiu civic de a măsura calitatea și gradul de profesionalism al celor pe care îi plătim și pe care ne bazăm. Pentru că statul funcționează doar dacă cetățenii acceptă această convenție: că în baza unui contract, instituțiile pe care cetățenii le finanțează se achită onest, loial, și cu profesionalism, de sarcini.

Ne trimitem elevii la școală pentru că acceptăm ideea că acolo profesorii predau și sunăm pentru a chema pompierii pentru că avem speranța că aceștia se ocupă cu salvarea vieților și stingerea incendiilor.

4 ani de zile n-am știut despre acest clip, postat acum de cei de la Libertatea. 4 ani de zile nu am văzut cum s-au desfășurat lucrurile acolo, dintr-o sursă atât de… să-i zicem, oficială. Instituțiile pe care le plătim și în care aveam încredere nu ne-au arătat aceste imagini. Firesc este, deci, să ne întrebăm: de ce? DE CE?

În plus, acum apare și îndoiala aia care strică total relația cu statul. Ce alte lucruri sunt ascunse azi prin diverse sertare? Ce nu știm despre Bechtel? Ce nu știm despre cazul fetelor dispărute în Caracal? Ce alte clipuri video și ce alte documente ne țin astăzi departe de adevăr și la distanță de a avea o relație de încredere cu oamenii pe care ar trebui să ne bazăm că ne vor binele.

În comunism statul era impecabil. Nu existau accidente, nu cădeau avioane și oamenii de stat pur și simplu nu greșeau. În anul tragediei din clubul Colectiv România a părut că se întoarce fix în cea mai întunecată perioadă. Autoritățile au comunicat de parcă Revoluția din 89 nici n-ar fi existat. Totul a mers șnur, avem spitale ok, vom face față, ne descurcăm…

Nu mai suntem, din fericire, în comunism. Și nici nu ne-am descurcat prea bine. Și, la 4 ani distanță, aflăm că există și-un clip video care, fie îți confirmă asta, fie îți alimentează toate suspiciunile. Țara pe care o credeai cât de cât solidă, oamenii pe care i-ai chemat în ajutor, eroii care te inspirau când erai copil își arată limitele. Pământul ne fuge azi de sub picioare și sigur că suntem îndreptățiți să strigăm, să luăm oameni de guler și să întrebăm: Și… ce altceva nu mai știm?

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.