Dramă

Într-o zi nu mi-am dat cu părerea. Taman eu! Pur și simplu am fost într-un blocaj de opinie…

Adică am deschis internetul, am văzut toate subiectele ofertante pe masă și n-am zis nimic. Pur și simplu. Și aveam, chiar pe alese. Și fotbal, și politică, și teatru… și puteam să merg chiar până la încălzirea globală.

Nu, nu m-am panicat, ci mai degrabă mi s-a părut distractiv să constat felul în care s-a schimbat raportarea noastră la intratul pe internet. Înainte foloseam calculatorul și net-ul pentru distracție și informație. Acum îl folosim pentru păreri. Mai știți cum eram cu filmele? Că abia așteptam să le vedem. Avi, frate! Dvix Rip Cam. Și vedeam filmul. Cam ăsta era obiectivul. Acum, primele chestii care ajung la mine sunt părerile despre cum e filmul, dacă „se merită” ori ba. Eu cred că e mișto. Eu cred că nu e chiar mișto. Ba eu cred că e de văzut. Ba nu, e prea violent. Serios?

Netul (și mai ales Facebook-ul) ne oferă dimensiunea asta, a feedback-ului imediat. Și pare că pune pe umeri noștri povara asta. Deci, cum a fpst experiența? Ecranul e acolo și e gata să ne preia pe noi. Lasă-i pe cei implicați în știre, film, politică. Important e ce credem noi despre…

Sigur că e mișto că acumulăm informații și ne cristalizăm opinii. Dar, uneori, gălăgia schimbului nostru de păreri bruiază insăși întâmplările comentate. Cei de pe margine au pretenția, și uneori chiar reușesc, să fure show-ul. Ce s-a zis despre rivalizează azi cu povestea în sine…

Și până la urmă ce vrea textul ăsta de la noi? Nimic. Vă zice doar că nu e nicio dramă dacă, măcar pentru o zi, nu v-ați dat cu părerea. Are oricum cine s-o facă. N-o să știe și nu o să se supere nimeni că n-ați fost acolo, una dintre picăturile care au contribuit la fluviul de opinii