N-au încotro

Știți de ce cred eu că se tem cel mai mult și cel mai mult politicienii? De noi. De noi toți ceilalți care am dezvoltat o apucătură rară, ce reușește să-i facă să-și dea rapid arama pe față: am început să stăm cu pancartele după ușă, am început să strigăm la ei, să-i tragem de mânecă și să-i întrebăm.
Sigur că nu s-au pregătit pentru asta. Sigur că-i deranjează. Nu vor să audă astfel de întrebări: ce-ai făcut cu banii? unde sunt proiectele/investițiile? ce ai făcut cu impozitul meu, cu timpul meu și-al copiilor? de ce ție îți merg afacerile și pe noi facturile ne țin talpă?
L-am remarcat dintre toți pe Tăriceanu. Sunt surprins total de felul în care se joacă dea cuvintele mari. Compară mișcările de protest cu începuturile fascismului… Dar dacă mișcările astea, din ce în ce mai dese, ne educă? Dacă ele înseamnă începutul sfârșitului pentru politicienii care nu oferă și nici nu cred de cuviință că trebuie să ofere explicații șobolanilor.
E posibil să fie o naștere grea! Dar e posibil să urmeze și-un alt timp de cetățean român. Ăla care cere. Ăla care vrea. Azi. Vrea rezultate și explicații.
Și asta nu le place neam politicienilor. Cine suntem noi să-i deranjăm pe ei? Păi… suntem cei care îi plătim, suntem cei care i-am trimis acolo.
La alegeri nu le-a dat nimeni un cec în alb, nu s-a semnat vreo dezlegare la dezmăț. Și ei nu-și pot ascunde furia și oftica pe cei care au curajul de a le bate obrazul.
D-aia ne disprețuiesc. Pentru că atunci când le suflăm în ceafă ne simt și frustrarea și neajunsurile. Știu și ei cam care sunt lucrurile pe care le-au lăsat în urmă. D-aia nu ne plac. D-aia n-au încotro!

Leave a Comment