Ce-mi doresc eu mie

De la o vreme am următorul gând: o mare nemulțumire a celor ce au în jur de 30-40 de ani și încă nu au plecat din România nu e legată neapărat de bani sau de neajunsuri concrete, cum ar fi infrastructura rutieră, feroviară, sanitară, etc. Pe mine personal (și cred că așa gândesc mulți) a ajuns să mă deranjeze și să mă obosească această eternă, dar neproductivă, preocupare națională despre ce merge bine sau rău în țara asta. De fapt, o cvasi-preocupare și mai mult o frământare sterilă și ipocrită.

Să și explic:

Am ajuns în punctul în care nu mai resimt frustrări materiale, ci mă simt dezamăgit de faptul că încet-încet niște indivizi ne-au confiscat viețile și atenția. Ne-au răpit ani buni pretinzând că ne reprezintă, iar noi trăim ce zic și ce vor ei, în loc să facem ce ne dorim cu-adevărat. Trăim declarații și conferințe de presă în defavoarea vieților noastre. Le alocăm nemeritat de mult timp/interes pentru ca în final să ajungem în același punct, punct în care-i hulim și îi detestăm. Pe toți!

Trăim vremuri wi-fi, dar suntem legați efectiv de ecrane și stăm într-o nemeritată tensiune cu gândul că idioții din politică ne mențin fără rușine pe cea mai nasoală traictorie. Trăim cu urechile ciulite la Dragnea, Tăriceanu sau Iohannis și de fapt uităm să trăim. Uităm de noi. De pasiuni, de familie, de o masă cu prietenii. Nu facem un milion de lucruri, dar mereu avem răgaz să-i ascultăm pe oamenii ăștia. Nu-mi explic hipnoza acestor ani, dar îmi doresc sincer să apuc vremurile în care o depășim.

Zilele astea am realizat deci că nu vreau autostradă până la Brașov, ci vreau să pot merge mai des până acolo. Sigur că lucrurile au legătură și că fix aceste lipsuri atentează la relaxarea unei societăți, dar eu sunt pe punctul de a schimba macazul. Vreau să-mi planific timpul liber, nu următoarele ieșiri în stradă.  Visez deci la ziua în care interesul pentru ce fac ei, ăia pe care îi votăm, va fi înlocuit cu o atenție sporită asupra chestiilor pe care le am eu de făcut.

p.s. Textul nu e o invitație la abandon civic. Ci e o mărturie a faptului că am îmbătrânit respirând un aer toxic. Pur și simplu, unii dintre noi, ne-am otrăvit cu nesfârșitele lor decizii inepte. Și asta ne-a ocupat prea mult timp. Prea mult!

Leave a Comment