Despre familia cu aprobare de la stat

Atunci când o apuci pe drumul acela de a, scuzați clișeul, îți întemeia o familie, e uneori dificil să primești consimțământul ăla de proximitate. S-au făcut și filme pe tema asta. Drame și comedii! 😉 Și-aici, la cerut aprobări, intră în joc toleranța fiecăruia la dreptul de veto, cultivat dintr-o inerție idioată, al terților cu privire la planurile individuale în materie de: cu cine, cum și de câte ori. Unii duc povara, alții chiar în iubire găsesc rațiuni și resurse de a o înfrunta.

De obicei, iubirea câștigă. Și se face nuntă mare cu tăt ce trebe…Și lumea se bucură în timp ce tu, cel de te pricopsești cu familie, te simți împlinit. Mai ales că tu nu ai sentimente pentru cine ți se dă voie sau pentru cine e moral să le ai. Ai sentimente pentru cine a reușit să le sădească.

Dar scenariile se dezvoltă de la caz la caz. Cum v-ar suna filmul în care nea Ion din sală ar striga „Nuuuuu! Că nu vreau, că nu e creștinește, că nu se cade, că aia, că ailaltă…”

Vă propun deci, cu acest text, să admitem că e puțin bizar ca vecinul, taica părinte, coana Liana, sau nea Liviu să-ți spună că acțiunile și trăirile tale, „hăle” mai intime, trebuie să se suprapună cu zona trasată de ei. Propunerea lor? Păi… te iubești cu cine vrei și mai ales nu cu cine nu vrem noi. Credeți că merge?

Văd și eu că umblă vorba prin târg că unii ar fi tentați să amestece și leguitorul în „de-a familia”. Legea ar decide deci că trebuie să vă validați intențiile și planurile emoționale prin ce vrea „boborul”, care s-a pus pe strâns semnături, cu milioanele. Apare deci încă o entitate dispusă să-i spună lui x sau lui y cu cine trebuie și cu cine nu trebuie să-și consume traiul efemer pe planetă. Se vrea și se cere răspicat să mergeți cu sentimentele la aprobat. Vă dăm documentul dacă aveți ștampilă cum că sunteți din fiecare gen! Vi se pare ok, așa? Nu contează altceva în povestea asta cu familia?

Sunt convins că unii găsesc justificată mișcarea prin care unii își asumă că știu care e menirea familiei și cine cu cine are voie să conviețuiască. Au impresia că e de datoria sau spre protecția lor…dacă elimină tocmai dragostea din poveste.

Eu am rezerve. Ce caută o lege pe terenul unde zburdă incontrolabilul corazon? De ce să inventăm norme laice pentru sentimente sau gânduri? Ele nu or să dispară. Pe cine ajută?

Mi se pare imprudent și hazardat să impui printr-un text de lege felul în care oamenii au voie să viseze la a face parte dintr-o familie fericită. Terenul ăsta e mega-sensibil și nu-mi place că ne asumăm că normalul nostru, consființit prin lege, poate să-i priveze pe alții de unele drepturi.

 

 

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.