Când ajung acasă, la ai mei, mă simt ca într-o cetate robustă. Sunt în zona de maximum confort. Aici, de unde scriu acum, este, dacă îmi permiteți, mai acasă. Chiar și lucurile care nu sunt ale mele nu-mi sunt străine…
Pe vremuri, când faceam emisiunea de weekend de la Guerrilla, între altele, duminica strecuram și-o astfel de vorbă pentru casa sufletului. Ziceam de părinți, că ar merita o vizită sau să fie sunați. Nu știu nici azi cât ziceam pentru mine și cât pentru alții. Apoi, de-a lungul anilor mereu mă gândeam: oare am fost prea old school, prea desuet, prea anost, prea în afara cutumelor de la radio? Am sacrificat o intervenție de manual pentru una de…suflet. Cine mai are timp pentru suflet?
Dacă sunteți mai tineri o să vedeți, daca sunteți mai experimentați o sa-mi confirmați. Mai repede se găsesc argumente și resurse pentru valorile firmei, decât pentru valorile familiei. Mai mult, familia și timpul dedicat ei par să fie la cheremul firmei sau la finalul listei altor priorități. Aici intervine mersul pe sârmă. Și vă las pe voi să decideți cine vor fi cei care vă vor prinde la o tulburare mai serioasă a echilibrului.
Leave a Comment