Strada “Neam saturat”

Intr-un soi de revansa pe care incerc sa mi-o acord, in fata celor care ies de vreo 3 zile in strada fac urmatorul exercitiu: citesc tot ce prind despre conflictul momentului: cetateni vs corporatie, mediu protejat vs profit. Recunosc din start ca ii admir pe cei care au cucerit, pe rand mai multe strazi din Bucuresti si ma regasesc in multe din revendicarile pe care le au. Pentru ca nu sunt langa ei, am dezavantajul de a nu avea priza directa. Pentru ca imi configurez si updatez singur the big picture din ce ajunge la mine, am, teoretic, avantajul de a fi usor distant si de a vedea poate mai clar unele lucruri:

1. Razboiul cel mare: e cel cu miza financiara si ecologica. O firma are un interes comercial pe care incearca sa-l imbrace sub masca ofertei locurilor de munca. Proiectul firmei are opozitie puternica in randul ecologistilor. Fix ca-n filme! Firma degaja forta si prosperitate financiara si cumpara spatiu publicitar unde vrea ea pentru a sublinia avantajele exploatarii. Protestatarii au ales, indreptatiti zic eu, sa valorifice strada ca spatiu civic pentru a echilibra balanta mesajelor ce ajung in spatiul public.

2. Razboiul psihologic: cele doua tabere se lupta, uneori pana la limita trivialului si a amenintarilor, in toate mediile de comunicare. Aparent este un duel al suporterilor, o disputa intre cei care vor beneficia de avantaje pecuniare de pe urma mineritului si cei care sunt convinsi de efectul ecologic dezastros si ireversibil al extractiei de aur. Razboiul psihologic este insa un etaj inferior al razboiului cel mare, in care deopotriva firma si opozatii isi alimenteaza taberele cu informatii, argumente, contraargumente si uneori chiar cu stimulente 🙂

3. Falsul arbitrul – opinia publica. Cele doua razboie de mai sus se dau pentru cucerirea opiniei publice. Aceasta este bombardata cu tot arsenalul celor doua tabere, chiar daca nu poate decide direct soarta disputei. Opinia publica poate fi transformata in factor de presiune asupra celor care au putere de decizie.

4. Arbitrul numit stat, care ar trebui sa fluiere dupa lege. Statul trebuie sa reprezinte interesele celor care vor minerit si locuri de munca indiferent de consecinte, dar trebuie sa tina cont si de glasul celor care avertizeaza asupra pericolului. Statul e departe de a fi un robot, un arbitru perfect, pe mana caruia sa lasi cu incredere judecata unei dispute. In hainele oficiale gasim personaje din sfera politica deloc credibile, ba chiar caractere de joasa speta. In rolul arbitrului avem deci oameni care au decis clar in defavoarea cetatenilor in domenii vitale precum: scoala, spital, administratie. Acest stat i-a defavorizat in afara cercului numit aur pe toti cetatenii. Atat cei care vor sa lucreze in mina cat si cei care striga riscul ecologic dau spaga la medic, fac sute de ore pana la Constanta sau Brasov, cumpara scump benzina si mancarea de la alte corporatii. Verdictul, oricare ar fi el, poate fi oricand suspectat de un viciu esential: arbitrul e depasit de situatie, e varza, nu stie, nu poate si pare ca nici n-a vrut vreodata sa faca bine cetatenilor. Arbitrul e suma tuturor esecurilor de dupa ’89, e reprezentant al neocomunistilor imbogatiti rapid in capitalism.  Acest arbitru are umbra lui Iliescu daca vreti si imaginea sfidatoare a oricarui politruc ametit care e lipsit de constiinta nu doar de cultura generala.

Concluzie: Daca lucrurile stau asa cum am citit eu printre randuri, atunci 2013 ar putea fi anul in care cei de care nu am reusit sa ne despartim in ’89 vor fi putin scuturati (nu stiu daca demolati) PDL+USL aceeasi mizerie! Strada spune clar si raspicat ca nu vrea mina la Rosia Montana si mai ales ca nu poate acorda girul aceastei clase de politicieni pentru a decide pentru ea. Recunosc ca sunt intre naivii care au un graunte de incredere in reluarea si redeschiderea revolutiei pe care n-am reusit sa o terminam. In strada sunt oameni care, indiferent de varsta si haine, isi doresc sa fie aici ca la Praga, Oslo sau Berlin. Insa clasa politica ne-a transmis si dovedit ca nu se poate. Astfel, cei care spun azi ca “neam saturat” au tot dreptul sa o faca. Am incercat schimbarea cu Iliescu, Constantinescu si Basescu si rezultatul e dezamagitor: o Romanie trista, gri ca in comunism, cu oameni apasati de rate nu de cartele, cu indivizi ce duc zeci de lupte fara niciun sprijin. Asta nu e capitalismul promis. Studenti fara orizont, profesori sau medici fara demnitate, pensionari fara bani. Toate astea intr-o tara cu resurse de aur? Asta au produs comunistii din valul 2. Ei si-au mutat interesele in UE si ne-au adus supermarket-ul si corporatia acasa. Atat.

Iata o mica parte dintre cetatenii dezamagiti refugiata pe-aceasta strada a lui “neam saturat”. Sunt putini, netelevizati, viralizati pe net, dar in ei e fix speranta si revolta.

Inclin sa cred ca nu vor/vom invinge (desi imi doresc) si ca suntem, ca-n Iona, prizonierii unui peste mai mare numit globalizarea indiferentei in favoarea imbogatirii rapide a unor grupuri mici. Nu-i paranoia si nici teorie a conspiratiei. Rechinul asta ne-a inghitit cand deja pierdusem lupta cu mostenitorii lui nea Nelu. Suntem totusi datori sa incercam sa disecam primul strat e care ne apasa, care ne-a sufocat si care l-a generat pe “neam saturat”.  Sa-i provocam macar o indigestie si sa ne scuipe mai la vest, mai la normalitate.

3 Comments

Leave a Comment