Glasul rotilor de tren

De ani buni am o obsesie pe care mi-e foarte greu s-o descriu intr-un singur cuvant. Obsesia se refera la pricepera noastra de a simula ambitia. In peste 20 de ani pare ca ne-am propus extrem de multe, dar nimic serios cu-adevarat. Ne-am propus sa fim in UE, dar nu ne-a iesit inca sa fim ca acolo. Ne-am propus sa privatizam, sa vindem, dar nu sa castigam ceva din afacerea numita capitalism. De fapt, in anii astia, cineva de-afara ar putea sa vada ca am reusit sa ne dam doctoratul la proiecte de tara ratate.

In manualul ratarilor unei natiuni, Bechtel e o nuvela clasica. Dar volumul e complex si inca deschis povestilor. De fapt, asta e drama. Ca “esecele” nu se mai termina si nu strecuram intre ele nici macar o poveste buna. Ieri citeam ca faci cu trenul doua zile de la Satu-Mare la Mangalia. Acelasi tren merge mai lent din Capitala catre litoral, decat atunci cand calea ferata nu era reabilitata. WTF? Cum e posibil asa ceva? E banc? E umor negru precum culoarea pixului cu care s-au semnat toate combinatiile din care o tara n-a iesit niciodata pe plus.

Ma tulbura ca avem viteza la internet suficient de buna incat sa ajungem in timp real la stiri despre autobuzul eco cu gradina pe tavan sau la cel cu inductie din Seul, dar avem viteza melcului la terminarea unor noi statii de metrou sau a drumurilor care trebuiau sa ne scoata in Europa.  De fapt, cel mai mult ma ingrijoreaza ca toate aceste neajunsuri cumulate nu ne-apasa cu-adevarat, incat sa nasca vreo reactie sociaal.

Ne injectam ca un reflex doza zilnica a deziluziilor si mergem mai departe de parca tocmai aceste lucruri care nu se fac si nu se mai intampla ne mentin in viata si ne dau puterea sa mergem mai departe. N-am vazut la nimeni dorinta autentica de cere cu vehementa sa traiasca mai bine, sa fie aer conditionat in autobuz, sa circule in cateva ore pana la Brasov, Cluj sau Timisoara, sa nu plateasca zeci de taxe pentru borduri si panselute in giratoriile din oras. Mai degraba ne tanguim, scartaim si mimam nemultumirea, intr-un ritm monoton, aidoma glasului rotilor de tren. Un glas lenes si pervers, care e prea putin suparator si prea cu efect de adormire asupra pasagerilor.

Vagonul asta in care ne aflam n-are nevoie de cate un glas solitar, de vreun curajos care sa traga semnalul de alarma, ci ca toti calatorii sa ceara dracului o locomotiva. Altfel, o sa imbatranim si n-apucam s-o vedem vreodata pe Luminita, de la capatul tunelului. 🙂

Leave a Comment